Serios acuma, s-au scris volume intregi despre cum sa faci un portret reusit. S-a scris despre cum sa directionezi modelul, cum sa alegi o postura care sa il puna in valoare cat mai bine (ceea ce citesc eu acum), cum sa il luminezi, cum sa editezi poza pe calculator etc. S-a mai scris si despre cum sa interactionezi cu subiectul inainte de sedinta foto si cum sa il analizezi in timp ce vorbesti cu el pentru a ii gasi punctele forte si slabiciunile fizionomiei. O sumedenie de subiecte care trebuie aprofundate de orice fotograf chitit pe portrete.

Cu toate astea, eu am observat un detaliu care scapa din cele mai multe carti si articole (poate nu ma invart eu in cercurile catre trebuie). Vorbesc aici de a castiga increderea modelului. Probabil pare ceva la mintea cocosului si multi dintre noi stim lucrul asta desi nu il constientizam exact.

Urmarind cativa fotografi contemporani (si cand zic contemporani, ma refer strict la generatia mea), am observat ca aproape toti au cel mult cateva modele preferate, pe care le pozeaza cu o insistenta cateodata enervanta. O buna perioada, nu am stiut ce sa cred despre asta… sa fie o obsesie? obisnuinta? lene poate? Traiesc cu impresia ca nici ei nu stiu exact de ce revin la acele modele. Cert este ca solutia functioneaza si pozele ies de fiecare data, iar asta pentru ca intre fotograf si model s-a creat o relatie bilaterala bazata pe incredere. Pozarul are incredere in subiectul sau, stiind ca il va ajuta sa obtina cadrele pe care le vrea, iar modelul are incredere in fotograf stiind ca va fi respectat si fotografiat in cele mai bune ipostaze ale sale.

Cert e un lucru: tehnica se invata. Cum umbla vorba printre fotografi, si o maimuta (cimpanzeu sa zicem, nu gorila) poate invata sa puna niste flash-uri si sa seteze aparatul. E o chestie tehnica pe care fotograful se presupune ca ar trebui sa o stapaneasca la perfectie, in postura sa de profesionist. Cu toate astea, relatia pe care acesta o construieste cu subiectul sau determina intr-o mare masura calitatea adevarata a fotografiei. Daca ne uitam cu atentie si analizam conturile de flickr, deviantArt sau mai stiu eu ce, vedem o multime de poze extraordinare din punct de vedere tehnice, dar care nu transmit nimic. Absolut nimic. This is where we separate the boys from the men, cum ar spune prietenii nostri din occident. Aici se face distinctia intre un profesionist si un artist. Profesionistul poate creea un portret pentru site-ul firmei, in timp ce artistul poate creea o opera de arta. Artistul transmite o stare prin fotografia lui… chiar mai mult, iti permite sa arunci o privire inspre sufletul omului fotografiat. Nu vreau sa spun ca prima varianta e gresita. Depinde doar ce vrei tu sa faci.

Revenind la problema in cauza, treba e destul de complicata. E o adevarata problema fiindca a construi o relatie cu modelul tau dureaza. Destul de mult chiar, fiind vorba chiar de cativa ani in unele cazuri.

Cronologic vorbind, prima data am auzit despre treaba asta la un workshop de-al Alexandrei Sandu, unde am vazut diferenta intre doua fotografii ale aceleiasi domnisoare, trase la mai bine de un an distanta, daca nu ma insel. Apoi, am observat treaba pe propria piele cand, dupa o sedinta cu Andrei, un prieten de-al meu chitarist, am avut de tras cateva cadre cu alti doi chitaristi (Calin Grigoriu si Marius Pop). Diferentele s-au simtit chiar din timpul sedintei foto… in atmosfera, sa zicem. Mi-am adus aminte intre timp ca si Kiko se plangea la un moment dat de rezultatul unei sedinte cu o trupa, spunand ca mai trebuie sa traga de 2-3 ori cu ei pana sa se relaxeze. In ziua aia am inteles de ce.

Atata timp cat subiectul tau nu va fi niciodata relaxat in preajma ta, nu mai vorbesc in fata aparatului, nu vei putea niciodata sa surprinzi nici macar un fragment minuscul din lumea lui. Vei poza o masca, chiar daca e una care se mai misca din cand in cand.

La un moment dat, am pornit si un topic pe un oarecare forum de fotografie romanesc, fiind mai mult interesat – dintr-o curiozitate perversa – de parerile pozarilor amatori, decat sa aflu ceva informatii concrete. Raspunsurile au fost dupa cum ma asteptam… banale si absolut previzibile.

Abia de curand, dupa ce am intrat in lumea rangefinderelor si mi s-au deschis cateva orizonturi noi, am reusit sa inteleg ce face o sticla sa fie cu adevarat „buna”. Raspunsul e cu adevarat uimitor prin simplitatea lui si prin lipsa oricarei specificatii tehnice: un obiectiv bun e ala care se potriveste fotografiilor pe care vrei tu sa le faci. Si acuma, cu totii in cor: „haaa?”

Sa detaliez cum am ajuns la concluzia asta, printr-un mic „train of thought”:

Momentul zero. Primul contact cu fotografia, putin research pe tema asta si concluzia e clara: cel mai bun obiectiv e ala pe care il ai. Destul de corect si pragmatic la vremea respectiva. Am inteles eu putin mai tarziu ca unele sunt mai scumpe si mai bune… fac poze mai frumoase si se numesc „L”-uri. Eram Canonist si treaba era clara.

Trecem mai departe, momentul 1. Inteleg eu cum ca obiectivele bune sunt mai sharp. Nu poti sa contrazici o astfel de afirmatie, mai ales cand observi o diferenta vizibila. Cine nu vrea poze mai clare, cu mai multe detalii? Putin timp mai tarziu, vine momentul 1b. Obiectivele trebuie sa fie sharp, dar trebuie sa fie si luminoase si cu diafragma maxima constanta, preferabil f/2.8. Asa sunt obiectivele profi si avantajele sunt clare: in primu rand, la nevoie poti sa tragi si in lumina slaba. Sa nu uitam ca un obiectiv care pleaca de la f/2.8 va fi mai sharp la f/4 decat un obiectiv care pleaca de la f/4. Logica de bun simt si in general adevarata. Concluzie: obiectivul bun are o diafragma maxima de 2.8 la toate focalele.

Momentul 2. Dupa cum era „trendul general”, achizitia unui zoom standard cu 2.8 a fost indeaproape urmata de achizitia unui 50mm cu 1.8. Obiectiv fix, optica clar mai buna. Ma asteptam sa arate pozele mai bine cu el si, de departe, asteptarile nu mi-au fost inselate. Fotografiile trase cu 50-ul aratau in orice moment mai bine decat cele trase cu 28-75-ul de la Tamron. Am fost foarte curios sa inteleg fenomenul si sa imi dau seama „de ce” aratau mai bine. In mod cert, pozele erau mai sharp, dar nu de aici era frumusetea lor… aveau un look aparte. Intr-un final, am inteles… totul era de la bokeh-ul mult mai frumos decat orice zoom de nivel mediu.

Prin punctul asta, eram destul de convins ca am gasit cheia, secretul, „specificatia” care nu prea apare prin reviste, unde lumea testeaza obiectivele numai dupa sharpness, distorsiuni si vignetare. Nu mai spun ca descoperisem bokeh-ul rotunjit (swirly) specific obiectivelor vechi rusesti, dar nu numai, care m-a fascinat totalmente.

Momentul 3. De aici, lucrurile s-au coagulat putin mai greu, click-ul venind abia acum cateva zile cand rumegam cateva idei pentru post-ul asta. Citisem cu ceva timp in urma un comunicat al celor de la Zeiss despre un obiectiv de-al lor, pare-mi-se ca era vorba de 50/2, ca raspuns al unor critici venite din partea publicului referitor la sharpness-ul mai slab al acestuia. Anume, producatorii spuneau cam asa: obiectivul a fost conceput pentru portrete, segment in care el ofera un desen foarte frumos si flatant pentru subiect, fiind destul de sharp intre anumite diafragme uzuale fara a scoate in evidenta defectele acestuia. La momentul respectiv, am considerat interesanta toata ideea, dar nu m-am gandit mai departe la ce inseamna ea.

Adevarul este ca toate caracteristicile tehnice puse la un loc, esueaza in incercarea de a descrie un obiectiv bun. Bun la ce? Un obiectiv bun de portrete se prea poate sa nu fie bun pentru fotografia de strada. Degeaba are bokeh frumos daca tu tragi peisaje cu el. Degeaba e incredibil de sharp daca iti scoate in evidenta toti nenorocitii de pori de pe fata unei domnisoare, de pierzi ore in sir corectand apoi in Photoshop ceea ce putea sa faci bine de prima data. Degeaba are f/2.8 daca tu tragi cu el numai la f/8 sau la fel, degeaba focalizeaza instant daca tu pozezi flori si faci totul manual.

E mai important sa ne gandim daca acel obiectiv este unealta de care avem noi nevoie pentru a transpune in realitate imaginile din mintea noastra si nu sa cautam prin teancuri de reviste care e mai sharp si a luat un punctaj mai mare la ultimele teste. Scorurile sunt sintetice… si sintetic nu va fi niciodata un cuvant cu conotatii pozitive. La o imagine geniala nu vei sta niciodata sa te uiti cat de sharp este sau cum arata bokeh-ul… vei observa in subconstient ca, vizual, ea se potriveste cu ideea din spatele ei si asta e tot ce conteaza.

Va las sa va ganditi la asta… pe data viitoare!

Saptamana trecuta v-am povestit despre cum am ajuns eu sa il iau pe Jimmy. Sunt convins ca unii dintre voi sunt curiosi sa afle mai multe despre aparat, asa ca am scris un review scurt despre el. Pentru ceilalti, dar nu numai, am pus si cateva poze facute cu el…

Ce face el
Lansata in 1994, seria G de la Contax a reprezentat o pata de culoare pe piata rangefinderelor de la acea vreme, ingloband foarte multa tehnologie intr-un design care in ochii puristilor ar fi trebuit sa ramana complet mecanic. Pentru ei, un rangefinder cu autofocus, avansare automata a filmului, un mod Aperture Priority (pe vremea aceea M7 inca nu exista) era o adevarata blasfemie. Mai mult, Contax-ul nu folosea montura Leica M, un cvasi-standard deja, ci propria montura G pentru care Zeiss a conceput o serie speciala de obiective.

Pana in ziua de astazi, nici un alt producator de aparate foto nu a mai conceput un rangefinder cu autofocus si obiective interschimbabile (ar mai fi Leica CM si Konica Hexar AF, dar nici unul nu ofera optiunea unui alt obiectiv).

De la exterior
Spre deosebire de un SLR obisnuit, G1 pare un aparat de jucarie, micut si sensibil mai usor. Impresia de jucarie dispare cand pui mana pe el prima data, inlocuita instant de senzatia ca folosesti un echipament profesional, finisat cu maiestrie.

Carcasa din titan, alcatuita din doua bucati, ii confera o soliditate pe care utilizatorii de SLR-uri rar o intalnesc. Sunt destul de convins ca daca l-ai scapa pe jos in bucatarie/baie aparatul nu ar pati nimic, dar gresia cu siguranta s-ar sparge.

Un element de design interesant este prezenta in partea dreapta a aparatului a unui grip cauciucat, ce il face sa se aseze foarte bine in mana. Rangefinder-urile clasice precum Leica nu poseda nici un astfel de element: o bila alba pentru Contax.

Functionarea
Pornirea aparatului se face intr-un mod cunoscut fanilor Nikon, cu ajutorul unui comutator cu 3 pozitii (OFF, ON si AEL – blocarea expunerii) situat in jurul declansatorului.

Ramanand fidel retetei clasice de rangefinder, G1 isi ofera intreaga lista de setari (destul de scurta de altfel) chiar de la primul contact, oferind o experienta fotografica foarte directa si apropiata de utilizator. Nu exista meniuri, optiuni, combinatii de butoane, sau alte detalii care sa iti distraga atentie de la fotografii. Ar trebui poate mentionat ca aparatul are 3 “Custom Functions”, dar ele sunt atat de bine ascunse incat, daca nu citesti manualul, nici nu ai avea de unde sa stii ca sunt acolo, cu atat mai mult sa te distraga de la fotografiat.

Cumva simplist, pentru un utilizator de SLR-uri, Contax-ul ne pune la dispozitie doua rotite pentru controlul expunerii si al focalizarii (diafragma se controleaza in modul clasic, cu ajutorul unui inel aflat direct pe obiectiv). Prima rotita, folosita pentru controlul expunerii, combina foarte abil cele doua moduri de expunere: manual (de la 1″ pana la 1/2000, plus clasicul Bulb si un X-sync la 1/100) si automat (cu compensare intre -2EV si +2EV), trecerea intre ele facandu-se prin apasarea unui buton si rotirea ei intre cele doua zone. Identic functioneaza si rotita pentru controlul focalizarii, permitand alegerea intre focalizarea automata si cea manuala (avand o serie de distante prestabilite marcate pe ea).

Cele doua display-uri LCD prezente pe panoul superior ne ofera strictul necesar: numarul de cadre trase, modul de fotografiere (single shot, continuous, timer sau multiple-exposure), sensibilitatea ISO a filmului folosit si distanta la care este focalizat obiectivul (auto sau manual).

Ascunsa sub rotita de control a expunerii, observam o a treia rotita subtila, de unde se poate activa si regla bracketing-ul (cu valori de +/-1 sau +/-0.5 EV).

Vizorul
Odata ce ai pornit aparatul, primul pas evident este de a-l duce la ochi pentru a vedea vizorul.
Pentru G1, prima impresie va fi cu siguranta una dezamagitoare: vizorul este unul foarte mic, mai ales daca il comparam cu cel al unui rangefinder clasic (Leica M6). E adevarat ca pentru un fotograf ce vine din zona dSLR-urilor amator diferenta nu e prea mare, dar cei care au tras cu alte aparate se vor simti putin claustrofobi (mai ales cei care au tras pe format mediu).

Totusi, spre deosebire de restul rangefinderelor, G1 are un as in maneca: vizorul sau are un sistem complex de lentile ce apropie sau departeaza imaginea in functie de obiectivul montat pe aparat. Ce inseamna asta? Au disparut acele clasice “framelines” prezente la Leica ce iti limiteaza zona utila din vizor la un dreptunghi minuscul (pentru focala de 85mm). La Contax, indiferent de obiectivul montat, intregul vizor poate fi folosit pentru compozitie, facand lucrul cu focale mai lungi foarte foarte placut. Mai mult, acesta are corectie de dioptrie integrata in el (ca la orice SLR modern), nefiind necesara achizitia unui accesoriu dedicat.

Dupa cum era si normal, vizorul are si corectie de paralaxa cu ajutorul unor masti aplicate acestuia. Asemenea sistemului AF, ele sunt actionate cu ajutorul unui motor electric, fapt ce adauga un zgomot destul de mare functionarii aparatului.

Nu in ultimul rand, vizorul Contaxului ofera un foarte mare “nose clearance”, dupa cum spun americanii, diferenta in ergonomie fata de Leica, Voightlander sau Zeiss Ikon fiind semnificativa.

Focalizarea
Cu siguranta punctul forte (dar si marul discordiei intre fotografi) al lui G1 este sistemul de autofocus. Pentru fotografii ce nu sunt obisnuiti cu focalizarea manuala prezenta la restul RF-urilor, solutia oferita de Contax este o adevarata binecuvantare. Destul de rapid si foarte precis, el face cu siguranta o treaba mai buna decat un fotograf fara experienta in ale manualului.

Evident, solutia manuala nu a fost nici ea neglijata, desi unii fotografi sustin ca datorita implementarii neobisnuite e cumva in plus. Astfel, pentru a focaliza manual, este necesara utilizarea celei de-a doua rotite de pe capacul superior, urmarind in acelasi timp distanta exacta pe LCD-ul din stanga. Eu personal apreciez si aceasta implementare fiindca iti da posibilitatea de a trage nestingherit “de la brau”, atata timp cat ai o buna apreciere a distantelor. Asta sau mergi pe varianta “f/8 and be there” unde precizia focalizarii nu este chiar atat de critica.

Desi este oarecum unic pentru acest gen de aparate, sistemul AF de la G1 nu vine fara cateva neajunsuri, din fericire nici unul din ele foarte grav. Cel mai important ar fi lipsa punctelor multiple in care se poate focaliza, aparatul lucrand cu un singur punct central, obligand astfel fotograful sa recompuna aproape fiecare cadru dupa focalizare. Mai putin important pentru fotografia de strada, avand in vedere vacarmul obisnuit al oraselor, e zgomotul facut de motorul AF si de cel al vizorului, destul de deranjant totusi intr-un spatiu linistit. Cei care au nevoie de un aparat silentios mai bine se orienteaza spre Konica Hexar.

Expunerea
Ajutat de latitudinea mare a filmului, exponometrul Contax-ului obtine rezultate foarte bune si mai ales constante. Masurarea se realizeaza TTL in acelasi punct central in care se si focalizeaza, foarte utila fiind optiunea de blocare a expunerii masurate, pentru cazurile in care fotografiem un subiect a carui luminozitate difera foarte mult de fundal.

Un detaliu de apreciat este faptul ca expunerea este masurata continuu dupa pornirea aparatului, timp de aproximativ 15s, ce ne permite evaluarea rapida a unui cadru.

Pentru aceia dintre voi care sunt la inceput de drum in fotografia „clasica” (pe film), trebuie mentionat un detaliu foarte important: calitatea expunerii unui cadru (ca si nivelul de detaliu) depinde atat de aparat, cat si de developare si nu in ultimul rand de scanarea negativului.

Obiective
Cu o montura unica in lume, seria G de la Contax nu dispune de un numar foarte mare de obiective, precum concurenta. Din fericire, modelele disponibile (produse de Carl Zeiss) sunt de o calitate remarcabila, in frunte cu Planar-ul de 45mm f/2, recunoscut ca fiind unul din cele mai sharp obiective pentru formatul de 35mm. Restul colectiei cuprinde un Biogon 28mm f/2.8, un Sonnar 90mm f/2.8 si un Hologon 16mm f/8 ce vine cu un vizor separat.

Concluzii
Desi scos din productie de cativa ani, G1 este un aparat foto de mare valoare, mai ales daca luam in considerare pretul scazut la care poate fi achizitionat (aproximativ 350$, fara obiectiv). In mod evident, nu este un aparat universal, dar pentru fotografia de strada si portrete aproape ca nu are rival (printre aparatele cu AF). Personal, nu plec niciodata de acasa fara sa il iau pe Jimmy cu mine.

Evident, in lumea super-tehnologizata de astazi toata lumea are un aparat foto la ea: telefonul mobil. Recunosc ca am fost reticent la ideea asta, fiind pe vremea aia intr-un adevarat vartej al echipamentelor foto de toate felurile, uitandu-ma de sus la jucaria de pe telefon. Ma rog, nu vorbim de calitate aici fiindca nu are nici un sens, dar trebuie sa recunosc ca este o experienta foarte interesanta si utila in acelasi timp. Te ajuta sa treci peste anumite prejudecati de genul: “pozele mele nu ies bune din cauza aparatului”, “nu trag acuma ca nu am aparatu meu performant la mine” etc. Te elibereaza, te face sa gandesti “in afara cutiei” si sa te debarasezi de constrangerile echipamentului. A folosi un astfel de echipament (telefon sau aparat compact) te forteaza in final sa te concentrezi pe compozitie si subiect, facand abstractie de partea tehnica pe care prea multi dintre noi pun un accent prea mare.

Printre altele, experienta “telefonului” m-a facut sa imi iau un rangefinder, pe film evident… compromisul ideal intre calitate si dimensiune redusa/setari putine.

Am fost o buna perioada in cautarea acelui business care sa imi aduca un profit urias cu o munca minima. Au fost destule exemple in trecut, de oameni care au facut avere dintr-o idee buna, simpla, ieftina si usor de implementat. Am renuntat la idee, realizand ca era internet-business-urilor s-a cam dus (“all the best women are married, all the handsome men are gay”), cel putin din punctul de vedere al componentei “ieftine”.

Consider ca e greu sa pornesti un business de mare succes in ziua de astazi. Cand zic “mare succes”, vorbesc de o companie “globala” gen Coca-Cola, Kodak, Nikon, Apple etc. si nu Cris-Tim sau mai stiu eu ce. Am studiat, fara interes anume la inceput, istoria marilor companii si am observat cum marea parte au pornit “din garaj” avand nimic mai mult decat o idee buna si speranta ca vor schimba lumea cu ea.

Nu poti compara anii inceputul secolului XX cu prezentul, evident. Traim intr-o lume infinit mai avansata tehnologic, poate chiar mai dezumanizata din cauza asta. Evolutia capitalismului spre o cvasi-religie mondiala accelereaza procesul mai mult decat oricare alt factor, impingand un singur criteriu pentru diferentierea ideilor: profitul. Astfel, sub presiunea unui rezultat financiar pozitiv, creativitatea este sugrumata de raportul output-ului, al turnover-ului si al profit margin-ului… Alegerea unui drum pare aproape imposibila, in conditiile in care este lucru demonstrat ca cei care inoata impotriva curentului se ineaca mai devreme sau mai tarziu.

La nivel micro, fotograful se loveste de o problema asemantoare in termeni de creativitate vs. profit sau “the conflict between what you shoot for money and what you love to shoot”, dupa cum spune Doug Menuez . Artist fiind, ai mai multa libertate in alegere… si pe principiul enuntat ieri, exista intotdeauna si a treia optiune, anume calea de mijloc. Nu sunt persoana potrivita de a vorbi de spre asta, fiind inca departe de a ajunge la rascrucrea drumurilor, dar il voi lasa pe sus numitul sa continue, intr-un editorial mai mult decat interesant.

Cheers!

Am fost o buna perioada pus in situatia de a alege, din motive rationale si obiective, intre cele doua mari pasiuni pe care le aveam. Tanar fiind, am incercat ambele variante pe rand, dar numai ca sa descopar ca nici una din ele nu era corecta. Imi aduc aminte un lucru de la cursu de Management din facultate, referitor la decizii: “Cand, pentru o problema data, exista se cunosc doua solutii, nici una din ele nefiind una corecta, exista cu siguranta o a treia.” Am probat si este adevarat.

Despre una din pasiunile mele, fotografia, stiti cu totii care mai intrati pe blog. Muzica, cealalta pasiune a mea, a fost cu mine de cand eram mic. La inceput a fost doar ascultatul, dar destul de repede, lucrurile au evoluat spre o treaba serioasa. M-am apucat de chitara in vremea liceului, in ciuda unei lipse totale de sprijin din partea parintilor. Inceputurile au fost grele, din punctul meu de vedere, al unui adolescent la vremea respectiva. Ma gandesc totusi azi, ca am dus-o destul de bine, macar din perspectiva echipamentelor care au crescut de-a lungu timpului exponential, fata de tehnica.

Problema majora a aparut o data cu a doua pasiune, si ea inradacinata in copilarie, petrecuta intre SLR-uri si Rangefindere. Imi aduc aminte cum am desfacut Zenit-ul lu unchi-miu pe la 8-9 ani… mi-au ramas 3 suruburi cand l-am pus la loc. Revelatia a venit prin clasa a 12-a cand am pus mana pe primele 3 numere din Photo Magazine. Au trecut doar vreo doua luni pana cand mi-am luat primul SLR personal, un Canon EOS 300V, si a inceput concurenta.

Recunosc sincer ca imi plac la fel de mult ambele ocupatii… si muzica si fotografia. Cum nu sunt genul de persoana care sa se plafoneze repede, am vrut “sa fac performanta”. Concerte, expozitii sau alte nebunii… oricum, in lumina reflectoarelor. Traim in Romania, deci pentru marea parte din noi, banii reprezinta o problema si spre “norocul” meu, ambele pasiuni sunt scumpe, mai ales daca vrei sa ajungi undeva sus. Timpul e si el o problema, desi, cu putina flexibilitate, e o problema rezolvabila… Oricum, alegerea mi s-a prezentat ca un fapt inevitabil.

Am lasat muzica in spate o buna perioada, pentru a face poze, dar odata cu terminarea liceului, am luat iarasi chitara in brate, pus pe fapte mari. Nu pot sa zic ca nu am avut ceva succese. Am avut noroc sa intalnesc un grup de oameni cu care, in ciuda diferentelor noastre, am reusit sa scot un album si sa dau o serie de concerte mai mult decat frumoase. S-a ales prafu la un moment dat… am mai incercat una alta, dar nu cunoscand scena muzicala din Ro, mi-am dat seama ca nu prea aveam un loc unde sa ma bucur iara ca pe vremuri. Intamplarea a facut sa imi pice iara un aparat in mana si sa o iau pe pustii…

Dupa atata timp, au inceput sa apara si frustrarile.  De ce s-a intamplat sa am doua pasiuni… scumpe si care sa imi placa amandoua la fel de mult si intre care sa nu pot sa aleg una, fara sa stau sa imi pun acea clasica intrebare: “what if?” Nici nu stiu acuma sa va zic cat a durat treaba asta… peste 6 luni, in orice caz. E aiurea sa te gandesti tot timpul… ma si totusi daca nu ma lasam de aia, oare unde ajungeam acum? E mai aiurea sa stii ca daca nu te lasai de aia, te lasai de cealalta si tot la intrebarea aia ajungeai. Obligat sa faci performanta, apare si presiunea ca, daca tot te-ai lasat de aia, sa faci ceva… sa nu te fi lasat degeaba.

Dupa toate gandurile astea negre, e clar ca s-a dus dracului si performanta, si satisfactia, si dorinta de a continua cu adevarat. Lucrarile cu adevarat bune, fie ele fotografii, tablouri, melodii etc. se fac numai cu pasiune si dragoste, investind tot sufletul tau in ele. Altfel, in cel mai bun caz poti scoate o lucrare comerciala… cu care iti hranesti stomacul, dar nu si sufletul.

In final, am stat si m-am gandit ceva la treaba asta. Ghinionul perceput de mine, avand doua pasiuni puternice, e de fapt un MARE noroc. Chiar si din punct de vedere economic… eu am doua cand altii au doar una, deci nu duc lipsa de resurse (spirituale totusi). Cele doua pasiuni mi-au dezvoltat personalitatea intr-un fel in care nici nu imi imaginam si mi-au permis sa ma exprim folosind un set dublu de “simboluri” (cuvinte nu ar fi un termen potrivit, dar asocierea este valabila). Intr-adevar, profu de Management avea drepate: exista si o a treia solutie.

A fost un drum interesant si sunt convins ca va fi in continuare interesant… mai ales asa, mergand cu fiecare picior pe alta poteca.

Cheers!

Intamplator, am dat ieri peste un tutorial excelent pe tema asta, via Chase Jarvis. Nu a venit prea tarziu nici pentru mine (am gasit cateva trucuri interesante pe acolo) si sunt convins ca va fi de maxima utilitate pentru cei care inca nu stiu cu ce se mananca “Curbele”. Lectura placuta: Chromasia