Care e locul fotografului in societate? Bine… care fotograf? Care societate?

Lasandu-i la o parte pe acei fotografi profesionisti care si-au gasit o nisa si lucreaza “cu acte in regula” acolo, restul lumii incepe sa aiba tot felul de probleme in a-si exercita hobby-ul cat se poate de normal. De ceva timp incoace cateva curente de gandire sunt tot mai evidente in randul publicului larg: ai un dSLR si mergi cu el pe strada inseamna ca esti terrorist; mergi cu el prin parc si fotografiezi copii la joaca, esti pedofil; fotografiezi oameni in general… ii dai la televizor. Nu zic, vreo 2-3 chiar or fi pedofili. Teroristi nu cred ca sunt… cel putin nu cu dSLR-uri. Ar fi culmea prostiei sa folosesti un aparat mare care atrage atentia in loc sa pozezi in turist nevinovat care fotografiaza si el niste cladiri interesante. Cat despre restul lumii, se pare ca mass-media a propavaduit atat de mult ideea ca Big Brother e cu ochiul pe tine incat toata lumea se simte urmarita. Se poate sa fie si din cauza tabloidelor omniprezente si citite pe post de cotidiane, de unde se sugereaza ca fotograful este un paparazzi prin definitie.

Pe mine m-a apucat nebunia asta dupa un episod “trist dar adevarat” pe care l-am trait de curand intr-un tramvai. Ca in fiecare dimineata, m-am urcat in 32 la Unirii, in drumul obisnuit spre munca. Destul de ciudat pentru ora aceea, tramvaiul era aproape gol, minus o batranica ce dormea pe unul din scaune. Nu pot sa bag mana in foc vizavi de statutul ei social, dar arata aproape ca o femeie ce locuieste pe strada. Toate ca toate, o priveliste trista care cerea o fotografie. Cum au devenit destul de rare zilele in care nu am un aparat foto la indemana (un rangefinder in general si nu un dSLR), m-am asezat strategic pe un scaun din fata batranei si dupa cateva secunde am tras un cadru. Bun rau, inca nu am developat filmul si nu stiu.

Aproape un minut mai tarziu, un “barbat bine” vine langa mine si ma intreaba: “de ce ai pozat-o pe doamna aceea?” Am apreciat stilul respectuos de adresare, dar chiar si asa, intrebarea friza stupiditatea. As fi vrut sa ii povestesc despre fotografia de strada, despre arta si jurnalism… dar mi-am dat seama ca ar fi cu siguranta inutil. As fi vrut sa ii spun ca eu, prin fotografia pe care am facut-o, am potentialul de a-i face batranei mai mult bine decat ii face el pozand in cavaler… dar ar fi dus cu siguranta la o cearta fara iesire. Pentru cei curiosi, i-am raspuns omului ca lucrez la un proiect documentar (partial adevarat, dar total irelevant). Raspunsul lui a fost unul oarecum previzibil, cliseistic si amuzant in acelasi timp: “pe tine nu te-ar deranja daca ar veni cineva sa te pozeze asa?”. Sec: Nu.

E trist ca lumea pare sa nu mai inteleaga nimic din ce inseamna fotografia, documentarea vietii prin imagini. Peste tot in lume aud de fotografi arestati pentru ca… faceau poze (via twitter). Si nu, nimeni nu a intrat pe proprietate privata, nu a intrat in casa altui om. Totul s-a intamplat in locuri publice. Mi se pare ceva normal ca un fotograf sa isi respecte subiectul si dreptul acestuia la intimitate. Cu toate astea, spatiul public nu iti ofera intimitate si nu te poti astepta la asta niciodata. Daca tu ca om ai nevoie de intimitate pentru actiunile tale, inseamna ca trebuie sa le faci acasa si nu in vazul lumii. Sau daca le faci in vazul lumii, nu ai nici un drept sa te simti violat daca cineva de fotografiaza. In fond, oricum te vede toata lumea…

Diane Arbus a spus odata: “I really believe there are things nobody would see if I didn’t photograph them”. Asta defineste foarte bine fotografia ca act al documentarii, dar am impresia ca lumea nu mai vrea sa fie documentata. Poate e un efect al stirilor de la ora 5. Le va parea rau intr-o zi…
Nu in ultimul rand, ma gandesc la alt citat celebru: “People fear what they do not understand”. Toate lucrurile care se intampla astazi sunt efectul puterii prea mari pe care am oferit-o lumii intregi. O lume care nu are deloc discernamantul sa o foloseasca si marginalizeaza orice urma de intelectualism. Seamana intr-un mod periculos cu comunismul, chiar daca nu e acelasi lucru.

UPDATE: Am developat filmul si am scanat poza cu pricina:

In fine, sper ca v-a placut poza. Sa nu va sfiiti sa dati cu comentarii, bune sau rele.

Fiindca am primit destule intrebari despre „ce aparat sa imi cumpar” in ultima perioada, am schimbat macazul si am decis sa imi pun toate ideile la un loc, cu speranta ca va iesi un ghid al incepatorului pe care sa il pot arunca tot timpul drept raspuns.

Inainte sa intram in detalii tehnice, trebuie sa scot in evidenta specificul achizitionarii unui aparat foto. In punctul asta ar trebui sa fie deja clar ca vorbim aici despre aparate cu obiective interschimbabile, pentru ca toata discutia ar fi desueta pentru compacte si bridge-uri (obiecte de consum din punctul meu de vedere). Ceea ce multi scapa din vedere la alegerea primului aparat e faptul ca tu acolo nu investesti intr-un obiect singular si intr-un adevarat „sistem” – ceea ce explica termenul „system camera” pe care unii din voi poate l-au auzit. Aparatul este cumva pivotul unui sistem complex, format din obiective, flash-uri si alte accesorii mai mult sau mai putin importante.

Pentru cei cu adevarat pasionati de fotografie, investitia initiala (oricat de mica ar fi ea) va fi urmata de multe altele… inevitabil. Problema vine cand iti dai seama ca primul pas nu a fost unul bun si vrei sa schimbi sistemul. Alti bani, alta distractie, dupa cum era vorba… Concluzia: gandeste de 10 ori si cumpara o data.

Cine nu urmareste sa isi extinda sistemul de-a lungul timpului, poate alege aparatul dupa cel mai simplu criteriu: raportul pret/performanta (ultimul fiind un factor destul de vag si in mare masura subiectiv pentru cei care se regasesc aici).
Restul trebuie sa ia o decizie mai complicata. Sa detaliem…

O data hotarati la un format (cel mai probabil dSLR pentru marea parte din noi), primul pas ar fi stabilirea unui buget in care ne incadram. Limitele si le impune fiecare dupa portofel, dar in cele mai multe cazuri nu e nevoie sa te arunci la un aparat din zona semi-pro pana nu stii cat de cat in ce directie vrei sa mergi cu fotografia. E de tinut minte ca optica buna este mai importanta decat aparatul cand e vorba de calitatea imaginii. Mult mai importanta.

Avand un buget aprobat, ne gandim mai departe: ce optiuni avem vizavi de brand? In prezent, jucatorii cheie pe piata foto sunt Nikon, Canon, Sony, Olympus/Panasonic, Pentax/Samsung (ordine data de preferinte personale), ultimii fiind grupati dupa montura comuna folosita pentru obiective. Cei care urmaresc o cariera in fotografie isi pot limita alegerea la doar doua brand-uri: Nikon si Canon, acestia fiind singurii care au un sistem destul de dezvoltat si aparate care merg din zona entry-level pana la cea profesionala. Aparatele celorlalte firme prezinta in schimb o serie de avantaje pentru hobbyisti, cum ar fi portabilitatea crescuta (pentru Olympus si Panasonic cu al lor format Four Thirds) sau moduri de fotografiere automate ce te ajuta mult daca nu vrei sa intri in „detalii”.

Cu un buget stabilit lucrurile ar parea ca prind deja un contur, dar am observat ca multi cumparatori scapa din vedere un detaliu pe care l-am prezentat putin mai sus: optica este mai importanta decat aparatul in sine. Motiv pentru care modul in care impartim bugetul intre aparat si optica (pentru ca degeaba iti iei un aparat daca nu iei si un obiectiv pentru el, nu?) este mult mai important decat se crede si se spune. Un aparat de top este o achizitie inutila daca nu este insotit si de un obiectiv pe masura. La fel, un aparat din zona middle si chiar low poate scoate rezultate mult mai bune cu un obiectiv bun. Nici macar nu trebuie sa fie unul scump, una din alegerile evidente fiind un obiectiv fix si luminos cum este cel de 50mm prezent la mai toate brandurile: ieftin si bun. Exista si alte optiuni atata timp cat stiti sa va uitati dupa ele.

Imi promisesem la inceputul articolului ca nu voi aborda acest subiect. Nu am reusit totusi sa il evit asa ca m-am aruncat direct in el (daca nu aveti rabdare sariti direct la ultimul paragraf).

Asadar, ce alegem? Canon sau Nikon? Eu recomand in prezent solutia Nikon, in baza unor argumente pe care le voi prezenta imediat. Inainte as vrea totusi sa subliniez faptul ca, la nivelul profesional, ambele firme au produse de o calitate exemplara, rezultatul final tinand mai mult de abilitatea fotografului decat de calitatea aparatului. Intr-o oarecare masura, putem spune acest lucru si in cazul aparatelor low si mid-range, desi aici diferentele sunt mult mai vizibile.

Poate principalul motiv pentru care recomand Nikon este optica foarte buna, cuplata cu o compatibilitate exemplara intre aparatele noi si obiectivele vechi (prin intermetiul monturii F – link wiki). Spre deosebire de concurenta, la Nikon orice obiectiv din anii ’60 si pana in prezent este compatibil cu orice aparat, fapt ce reduce destul de mult costurile unui upgrade (Canon mentine in prezent doua serii de obiective – una pentru aparatele full-frame si una pentru cele APS-C). Mai mult, renuntand la cateva automatizari, putem folosi optica de varf din anii trecuti, ce este acuma disponibila la preturi mult mai mici.

Un alt argument ar fi calitatea constructiei superioara aparatelor Nikon. Calitatea plasticului, greutatea potrivita si finisarea superioara pot fi si ele observate intr-o comparatie directa, asa ca nu trebuie sa ma credeti pe cuvant. Pentru cei care apreciaza „vorba targului” exista destule povesti despre obiective Canon care au crapat in doua dupa un impact nu foarte puternic sau despre necesitatea unui grip pentru aparate din seria EOS 1000D/4xxD/500D pentru a il face cat de cat utilizabil.

Vizavi de calitatea imaginii, as vrea sa va povestesc un mit pe care l-am tot auzit in ultima vreme: „Canon are culori mai vii”. Cei ce perpetueaza aceasta poveste cu siguranta nu cunosc posibilitatea ajustarii culorilor, contrastului si al sharpness-ului (printre altele) cu ajutorul acelor Picture Styles (Canon) sau Picture Controls (Nikon). De aici putem face culorile „sa sara din ecran” sau de-a dreptul alb negru, dupa preferintele fiecaruia. Mai mult, daca tragem RAW, aceste setari nu mai au nici o valoare, posibilitatea editarii in software-ul de conversie (Lightroom sau Camera Raw pentru marea parte din noi) facand aceste diferente de saturatie sa fie nule.

Trecand peste anumite detalii date de nevoile fiecaruia, alegerea primului aparat va fi intotdeauna o problema subiectiva si nu in ultimul rand una emotionala (afinitatea pentru un anume brand fiind de multe ori un factor decisiv). Desi recunosc ca sunt un fan Nikon, sfatul meu pentru toti cei care sunt la inceput de drum si vor sa treaca de la o camera compacta la un dSLR este sa mearga direct la magazin si sa incerce fiecare optiune pentru a o alege pe cea care li se potriveste mai bine, fie ea Nikon, Canon sau altceva.

Wikipedia

Am tras cadrul de mai sus amuzandu-ma teribil de mesajul stencil-ului, dar ajuns acasa am inceput sa ma gandesc la o chestie care ma fascineaza (si enerveaza in egala masura): graffiti-ul romanesc.

Eu am privit tot timpul treaba asta ca pe o arta si deci o forma de exprimare si am impresia ca la noi toata problema a fost profund neinteleasa, iar artistii stau ascunsi undeva intre o mare de fakeri. Serios acuma, ce exprimi atunci cand iti scrii frenetic si fara oprire numele pe un perete ? In afara de faptul ca ai probleme de personalitate… nu stii cine esti probabil, incerci sa te regasesti cumva.

Cred ca e inca un semn ca la noi liberatatea si democratia au fost neintelese…

Libertatea e a fiecaruia, atata timp cat nu deranjezi pe nimeni. Asa ca, in afara cazului in care locuiesti intr-o cutie de carton, ai cu siguranta 5 pereti (numaram si tavanul) pe care sa iti exersezi semnatura. Zugravesti si o iei de la capat cand ramai fara spatiu. Ai ceva de zis? Te asteptam cu mintea deschisa…

Ma gandesc acum si la alt aspect al problemei: opinia publica. Cand majoritatea „artistilor urbani” nu face altceva decat sa isi marcheze teritoriul mai ceva ca un catel, e normal ca si artistii adevarati sa fie considerati niste vandali. Pe acelasi principiu, toti fotografii sunt paparazzi.

Intelegi unde bat?

Trebuie sa recunosc faptul ca desi am participat la cateva “mosh pit-uri” de-a lungu vremurilor, e prima data cand am apucat sa fotografiez o astfel de… manifestare sociala. A fost o experienta interesanta, cu adrenalina si tot ce mai trebuie, din fericire fara avarii.

M-am amuzat ceva mai tarziu in metrou auzind comentarii de genu “niste animale, cum se imbranceau si se loveau…”. Ce sa zic, fiecare cu distractia lui!

Toate peste toate, mi-a venit o idee azi in tramvai. Cred ca marea parte din voi au prins The Jetsons pe Cartoon Network (sau ma rog, sper…). Aveau ei niste ziare animate, daca imi aduc aminte bine, unde pozele erau un fel de filmulete. Poate e un pic exagerata treaba, dar stau si ma gandesc cum ar arata un fotoreportaj cu un minim de animatie al pozelor. Cu toate astea in minte, am facut un mic experiment. Enjoy!

Si cu toate astea, in Orasul Nostru, lucrurile nu merg mai bine. 2.0 te ajuta sa te ascunzi mai bine; sa nu vezi ce e pe strada. Realitatea e mai aproape decat crezi… palpabila si insensibila la actiunile tale.

Poate mai bine decat a fi Generatia 2.0, ar trebui sa fim Generatia Wireless. Nu am vazut niciodata, in nici un film despre viitor, un cablu. As vrea sa fac viitorul sa fie maine. Tu ce vrei?

Am auzit cu cateva zile inainte, de Skate Night. Ideea parea interesanta, cu detaliile mai subtire de la organizatori. Oricum, eu mi-am facut sperante. Am visat. Imi imaginam un skate park ad-hoc amenajat in mijlocul Kisselef-ului si ceva traseu de rollerblading. Am aflat apoi ca nu e cazul, “skate” insemnand in conceptia “lor” doar role. Fie si asa…

A venit ziua cu pricina, s-a facut ora H si mi-am luat rucsacu in spinare, ca soldatu pregatit de razboi, ticsit cu toate cele trebuincioase: aparat, baterie de schimb, zoom standard, fix de 50, flash etc. (lipseau wide-u si tele-u, dar mergea si fara). Incet incet am ajuns la locul cu pricina, cu mari asteptari. Prima impresie a fost cu siguranta altceva decat ma asteptam: uhm… sigur am ajuns unde trebuie?… cand trebuie? Nu ma asteptam sa fie ca Mardi Gras in USA dar oricum… macar 10 persoane la capatul traseului ma gandeam ca ar fi fost normal sa fie. Mai de aproape am observat 2 mosuleti pe scaunele in mijlocu intersectiei. Deci da!

Am luat-o la pas spre Arcul de Triumf, poate acolo e ceva mai multa agitatie. Si era… Erau vreo 100 de persoane, hai 150 cu indulgente. Pare-se ca genul asta de distractie e un pic prea modern, sau poate libertin, pentru o Romanie blocata in prejudecati si idei fixe. Ramanem la distractii clasice… Brian Adams, umbla vorba, a fost un adevarat succes. Macar el…

Cat despre evenimentul nostru, sper ca pozele ilustreaza plictiseala generala ce am simtit-o in aer. Ah da, nici vremea nu era de mare ajutor…

]]> http://www.catalinmustata.com/blog/2008/09/skate-night-bucuresti/feed/ 0