Wikipedia

Am tras cadrul de mai sus amuzandu-ma teribil de mesajul stencil-ului, dar ajuns acasa am inceput sa ma gandesc la o chestie care ma fascineaza (si enerveaza in egala masura): graffiti-ul romanesc.

Eu am privit tot timpul treaba asta ca pe o arta si deci o forma de exprimare si am impresia ca la noi toata problema a fost profund neinteleasa, iar artistii stau ascunsi undeva intre o mare de fakeri. Serios acuma, ce exprimi atunci cand iti scrii frenetic si fara oprire numele pe un perete ? In afara de faptul ca ai probleme de personalitate… nu stii cine esti probabil, incerci sa te regasesti cumva.

Cred ca e inca un semn ca la noi liberatatea si democratia au fost neintelese…

Libertatea e a fiecaruia, atata timp cat nu deranjezi pe nimeni. Asa ca, in afara cazului in care locuiesti intr-o cutie de carton, ai cu siguranta 5 pereti (numaram si tavanul) pe care sa iti exersezi semnatura. Zugravesti si o iei de la capat cand ramai fara spatiu. Ai ceva de zis? Te asteptam cu mintea deschisa…

Ma gandesc acum si la alt aspect al problemei: opinia publica. Cand majoritatea „artistilor urbani” nu face altceva decat sa isi marcheze teritoriul mai ceva ca un catel, e normal ca si artistii adevarati sa fie considerati niste vandali. Pe acelasi principiu, toti fotografii sunt paparazzi.

Intelegi unde bat?

Mi-a fost frica sa o recunosc pana si fata de mine. Era inevitabil totusi… am fost “in negare”,dar acuma sunt liber. Adevarul este ca imi doresc foarte tare un M6 sau un M7. Pretul oarecum prohibitiv ma opreste sa ma arunc la o astfel de investitie anul asta, dar anul viitor se contureaza din ce in ce mai clar pentru mine…

Vizavi de nebunia mea, am inceput sa ma gandesc la modul in care isi cheltuie lumea banii. Chiar ieri vorbeam cu un partener de afaceri japonez despre cum reactioneaza oamenii in functie de stabilitatea financiara si concluzia noastra a fost ca aproape toata lumea se aseamana din punctul asta de vedere: cand au bani si lucrurile merg bine, cheltuie tot… cand lucrurile nu mai merg bine, cumpara doar ce e necesar.

Observ aici ca fiecare din cele doua situatii determina doua abordari diametral opuse: “cumpar pentru ca am nevoie” si “cumpar pentru ca pot”. In conditiile in care o persoana dispune de resurse limitate, el sau ea va cumpara ceea ce are nevoie, cu un presupus rationament economic foarte puternic. De partea cealalta a gardului, am observat ca achizitiile sunt de multe ori determinate de justificarea “pentru ca pot”. Cred ca ar trebui sa mentionez ca ideile astea ar fi valabile (momentan) doar in Romania…

Mie imi place sa cred, fara sa fie neaparat adevarat, ca eu nu ma incadrez in nici una din cele doua categorii. Eu cumpar pentru ca vreau. Vreau o Leica… Serios acuma, nu cumpar nici pentru ca imi trebuie (fiindca, sa fim seriosi, nu imi trebuie) si nici pentru ca pot, avand in vedere ca nu ma dau banii afara din casa. Cumpar pentru ca vreau o Leica. Cred ca acuma lucrurile va sunt si voua  destul de clare si nu trebuie sa mai insist

A fost o saptamana lunga si inca nu s-a terminat… nu ma luati prea in serios.

Mai tii minte aparatul ala vechi pe care il aveau parintii tai? Daca pe el scria Zorki sau FED, era un rangefinder. E o solutie la clasicele SLR-uri… mai mic, mai usor, mai silentios. Pe scurt, mai subtil. Cei curiosi sa afle mai multe sunt invitati sa arunce un ochi pe Wikipedia, iar restul care stiu deja (sau nu sunt interesati)… sa citeasca in continuare.

Am fost fascinat dintotdeauna de fotografia de strada. La inceput, avand un SLR micut era totul in regula si, micut fiind si eu, ma puteam strecura cu destula usurinta printre „bastinasi” (imi placea mult zona Lipscani, un fel de oras in oras). Cu timpul insa, micutul meu Canon s-a transformat intr-un mare (prea mare) Nikon si orice sansa de a trece neobservat printre oameni a zburat precum pasarile spre tarile calde. Chiar si cu 50-ul pe aparat, reactiile variau de la „ne dati la teve?” pana la „pleaca ma d-aici ca-ti crap capu”… asa ca am simtit destul de repede nevoia pentru o schimbare in echipament. Aceia din voi care ma cunosc mai bine stiu ca nu am nevoie decat de o justificare cat se poate de mica pentru a-mi mari „arsenalul”. Dar sa va povestesc despre Jimmy…

Intamplarea face ca acum 3 luni, eram intr-o mare aventura alaturi de Cami, incercand sa ne intoarcem de la Sibiu la Bucuresti, via Medias. Drumul de la Sibiu la Medias l-am parcurs cu un personal batran, plin de culoare… si miros. Din punct de vedere strict fotografic, era o placere sa mergi cu acel tren plin de navetisti, fiecare cu povestea lui. Initial, am observat ca aveam in spate un grup de tigani “adevarati” (cu fuste colorate si palarii mari) care sporovaiau despre tot felul de prostii. Dintre ei, era foarte interesanta o tiganca tanara ce povestea despre viata ei in Bucuresti, la facultate si apoi la job. M-am gandit sa scot aparatul si sa trag cateva cadre… sa ma bag in seama cu ei, dar nefiind sigur de reactia lor am decis sa nu risc, mai ales in mediul in care eram. Lucru cert, un dSLR cu un obiectiv mare montat pe el numai incredere nu inspira. Urmatorul subiect, ceva mai aproape de mine, era un navetist intre 40 si 50 de ani, ce se intorcea la Medias cu fiul sau. Ingandurat, privea pe fereastra in timp ce baiatul dormea intins pe bancheta murdara a personalului. Experienta strazilor din Capitala mi-a spus ca daca tiganii din spate ar fi putut sa fie chiar foarte cooperanti, navetistul de langa numai pasnic nu ar fi fost. Si atunci? Aveam o singura solutie la indemana: am scos frumos telefonul mobil si “am tras de la brau”, dupa cum m-a invatat “profetul” Chris Weeks (are niste eBooks dragute despre fotografia de strada si despre Leica… numai sa faceti abstractie de text in 90% din momente). Rezultatul urmeaza…

Dupa experienta asta, am ajuns inapoi la Bucuresti convins ca imi trebuie un rangefinder. Adevarul e ca D300-le devenise foarte greu de carat dupa mine zi de zi, singura solutie fotografica fiind omniprezentul telefon. In tren am avut ceva noroc cu fotografia aia, dar dupa cum spunea un amic mai demult: “nu in fiecare zi e Duminica”.

Am purces deci la cautari, cu un buget maxim de 2500-3000 ron. Leica iesea din discutie in mod clar, asa ca m-am oprit in prima instanta la un Voigtlander Bessa. M-am sfatuit cu Kiko care ar fi mai bun pentru mine si ma hotarasem la un R2A. Arata bine, de optica citisem numai lucruri bune… ce mai, suna a invingator. Dar nu a fost sa fie.

Intra in scena Jimmy. Spre finalul discutiei noastre, Kiko ma intreaba… “ba, am un Contax de vanzare. Un G1 cu doua sticle: 45/2 Planar si 90/2.8 Sonnar. Te intereseaza?” Repede Google dupa el… “sharpest lens ever for the 35mm format”. Mai sa fie. A ramas sa iau aparatu sa trag o rola cu el, sa vad daca imi place. Stiam oricum ca va fi al meu… am simtit din prima clipa. Cum era vorba ceea, “a fost inceputul unei prietenii frumoase”.

De ce Jimmy, o sa va intrebati probabil. Cum mi-am numit chitarele dupa cantarete, am inceput sa imi numesc aparatele foto dupa presedinti: initial a fost Nixon, acuma Jimmy (Carter pentru cei care nu prea au fost prieteni cu istoria). Urmatorul cred ca va fi Teddy.

Va urma…

Incepand de astazi, avem si un photostream pe flickr, sa putea urmari mai usor fotografiile pe care le fac zilnic (pe cat se poate). In caz ca intrati acuma, nu prea sunt fotografii pe acolo, da pana la sfarsitul saptamanii “se va popula” (da, singur )… si da-ti si voi un semnal, cei care mai aveti conturi.

In alta ordine de idei, m-am hotarat in sfarsit sa imi cumpar o tableta grafica. Copilul din mine isi doreste o jucarie mare, lucioasa si cu butoane customizabile cu mini display-uri. Un Wacom Intuos adica… Economistul din mine stie ca e doar un moft si nu imi va folosi foarte tare, asa ca s-a orientat spre un Wacom Bamboo. In orice caz, amandoi (si copilul si economistul) sunt deschisi la sugestii, asa ca sariti cu ele…

Cheers!

1. O aplicatie web pentru creearea de light diagrams, disponibila aici. Foarte utila pentru toti fotografii ce utilizeaza flash-uri cu sau fara accesorii pentru a genera o diagrama a modului in care a fost luminata o scena. Nu am apucat sa ma joc foarte mult cu ea, dar la prima vedere este foarte intuitiva si usor de utilizat. Multumirile (si eventualele donatii) merg la NGUYEN DINH Quoc-Huy. Via Strobist.

2. O serie foarte (FOARTE) interesanta de fotografii marca Annie Liebowitz. Bine cu asa o semnatura, sansele sa nu fie interesanta sunt cel mult infime… E adevarat ca seria e veche si poate unii din voi au vazut-o deja, dar merita un ochi oricum. Si daca v-a placut asta, aici gasiti si ultima serie (fresh off the printing press) din 2009… probabil nu la fel de spectaculoasa dar oricum foarte interesanta – mai ales fotografia cu Woody Allen si cea cu Meryl Streep.

Va continua…

In fine, ca sa nu imi pierd mintile, mi-am luat jumatatea de mana si am facut wikendul trecut o mica escapada la munte, asa ca daca mai vreti poze de la mine, knock yourself out…

In seara asta totusi, a inteles si ea de ce imi plac mie cainii… sau de ce le-a fost atribuit titlul onorific de “Cel mai bun prieten al Omului”. Mai exact, sa va povestesc:

Se face, dragi mosului, ca ne “plimbam” pe Iuliu Maniu asta seara, pe un frig de ingheta nevoia in tine. Frumos, ce mai… si romantic pe deasupra! Ajungand aproape de semaforu’ vietii, pe unde traversam de obicei, vad un catel mare si latos stand in fund (pozitie clasica pentru stimabilii, de altfel) la scara unui bloc (era sa scriu blog, fir-ar sa fie…). M-am oprit, nu de alta dar era destul de mare animalu’, spre deosebire de maidanezul tipic. M-am uitat la el bland si am strigat: Catel! (de langa mine se aude: iuuui ce mare ii!) El, prietenul meu, cainele, se ridica prompt si vine inspre mine. Instinctul si-a spus cuvantul de ambele parti, fiindca mi-am dat seama din prima fractiune de secunda ca este pasnic, iar el si-a dat seama ca il priveam cu dragoste. A ajuns repede si s-a proptit ferm cu capul in piciorul meu drept, dand extaziat din coada si stand sa il mangai “pe peste tot”. I-am explicat atunci si Cameliei, cu exemplarul de test in fata, de ce imi plac mie caini (si mai putin pisicile): dau dovada de o iubire neconditionata si de o loialitate iesita din comun. Mai mult… simt ca ii iubesti si te iubesc la loc. Devin o parte din tine…

Se vede probabil ca mi-a placut tare mult catelul. M-a tot miscam prin fata scarii, dar el nu s-a dezlipit de mine timp de 5 minute, pana cand a trebuit totusi sa plec… m-am tot uitat in spate, iar el era acolo uitandu-se la mine. Cateodata stau si ma gandesc: ce bine ar fi daca prietenii mei ar fi caini… sinceri si devotati. Poate si asta e motivul pentru care unii oameni au mai multa grija de un caine decat de un om… cainele e sincer si daca te iubeste, te iubeste neconditionat… cainele nu are interese si cainele nu te va trada pentru o bucata mai mare de carne.

Nu pot sa nu ma gandesc si la povestea pe care am auzit-o in copilarie (si nu o data…) despre cainele vecinului, care dupa moartea stapanului s-a dus si si-a dat duhul pe mormantul sau… te pune pe ganduri din anumite puncte de vedere.