Serios acuma, s-au scris volume intregi despre cum sa faci un portret reusit. S-a scris despre cum sa directionezi modelul, cum sa alegi o postura care sa il puna in valoare cat mai bine (ceea ce citesc eu acum), cum sa il luminezi, cum sa editezi poza pe calculator etc. S-a mai scris si despre cum sa interactionezi cu subiectul inainte de sedinta foto si cum sa il analizezi in timp ce vorbesti cu el pentru a ii gasi punctele forte si slabiciunile fizionomiei. O sumedenie de subiecte care trebuie aprofundate de orice fotograf chitit pe portrete.

Cu toate astea, eu am observat un detaliu care scapa din cele mai multe carti si articole (poate nu ma invart eu in cercurile catre trebuie). Vorbesc aici de a castiga increderea modelului. Probabil pare ceva la mintea cocosului si multi dintre noi stim lucrul asta desi nu il constientizam exact.

Urmarind cativa fotografi contemporani (si cand zic contemporani, ma refer strict la generatia mea), am observat ca aproape toti au cel mult cateva modele preferate, pe care le pozeaza cu o insistenta cateodata enervanta. O buna perioada, nu am stiut ce sa cred despre asta… sa fie o obsesie? obisnuinta? lene poate? Traiesc cu impresia ca nici ei nu stiu exact de ce revin la acele modele. Cert este ca solutia functioneaza si pozele ies de fiecare data, iar asta pentru ca intre fotograf si model s-a creat o relatie bilaterala bazata pe incredere. Pozarul are incredere in subiectul sau, stiind ca il va ajuta sa obtina cadrele pe care le vrea, iar modelul are incredere in fotograf stiind ca va fi respectat si fotografiat in cele mai bune ipostaze ale sale.

Cert e un lucru: tehnica se invata. Cum umbla vorba printre fotografi, si o maimuta (cimpanzeu sa zicem, nu gorila) poate invata sa puna niste flash-uri si sa seteze aparatul. E o chestie tehnica pe care fotograful se presupune ca ar trebui sa o stapaneasca la perfectie, in postura sa de profesionist. Cu toate astea, relatia pe care acesta o construieste cu subiectul sau determina intr-o mare masura calitatea adevarata a fotografiei. Daca ne uitam cu atentie si analizam conturile de flickr, deviantArt sau mai stiu eu ce, vedem o multime de poze extraordinare din punct de vedere tehnice, dar care nu transmit nimic. Absolut nimic. This is where we separate the boys from the men, cum ar spune prietenii nostri din occident. Aici se face distinctia intre un profesionist si un artist. Profesionistul poate creea un portret pentru site-ul firmei, in timp ce artistul poate creea o opera de arta. Artistul transmite o stare prin fotografia lui… chiar mai mult, iti permite sa arunci o privire inspre sufletul omului fotografiat. Nu vreau sa spun ca prima varianta e gresita. Depinde doar ce vrei tu sa faci.

Revenind la problema in cauza, treba e destul de complicata. E o adevarata problema fiindca a construi o relatie cu modelul tau dureaza. Destul de mult chiar, fiind vorba chiar de cativa ani in unele cazuri.

Cronologic vorbind, prima data am auzit despre treaba asta la un workshop de-al Alexandrei Sandu, unde am vazut diferenta intre doua fotografii ale aceleiasi domnisoare, trase la mai bine de un an distanta, daca nu ma insel. Apoi, am observat treaba pe propria piele cand, dupa o sedinta cu Andrei, un prieten de-al meu chitarist, am avut de tras cateva cadre cu alti doi chitaristi (Calin Grigoriu si Marius Pop). Diferentele s-au simtit chiar din timpul sedintei foto… in atmosfera, sa zicem. Mi-am adus aminte intre timp ca si Kiko se plangea la un moment dat de rezultatul unei sedinte cu o trupa, spunand ca mai trebuie sa traga de 2-3 ori cu ei pana sa se relaxeze. In ziua aia am inteles de ce.

Atata timp cat subiectul tau nu va fi niciodata relaxat in preajma ta, nu mai vorbesc in fata aparatului, nu vei putea niciodata sa surprinzi nici macar un fragment minuscul din lumea lui. Vei poza o masca, chiar daca e una care se mai misca din cand in cand.

Unii dintre noi au observat ca nu am mai scris ceva de prea multa vreme. Nu m-am lasat de fotografie, nici nu am dat uitarii blog-ul. Sincer sa va spun, am ramas in urma cu lucrurile. Am poze ne-editate de prin Aprilie. Am poze editate, dar care nu au ajuns pe blog din Decembrie ’09. Am 3 carti pe care le-am inceput, dar nu am apucat niciodata sa le termin. Nu mai vorbesc despre reviste pe care le-am cumparat si rasfoit, fara sa citesc vreun articol sau sa ma uit cu atentie la vreo fotografie.

Drept urmare, am decis sa duc lucrurile mai departe si sa las totul deoparte. M-am relaxat in primul si in primul rand. Mi-am dat seama ca pe masura ce lista to-do se mareste, placerea dispare. Placerea dispare atunci cand lucrurile pe care vrei sa le faci se transforma in lucrurile pe care trebuie sa le faci si asta pentru ca nu le-ai facut la timpul lor. Te presezi singur. Sau cel putin eu asa am facut.

Pana una alta, m-am bucurat de o vacanta binemeritata (dupa 3 ani in care am muncit in continuu) si am vizitat cateva locuri frumoase, atat prin tara cat si prin afara tarii. Si am facut poze de vacanta. Ceea ce n-am facut in viata mea (treaz cel putin) s-a intamplat acuma. Si a fost intentionat. Nu pot sa zic ca nu a fost putin placut, mi-a trezit din nou interestul pentru fotografie, asemenea unui dus rece care te trezeste din amorteala.

Acum, uitandu-ma in spate la vara ce tocmai s-a terminat, incep sa vad din nou imaginea de ansamblu. Nu e cea mai placuta priveliste, trebuie sa recunosc, dar cumva ii dau eu de cap. One picture at a time…

Nici nu-i de mirare, pana la urma. Intre noi, cand vrea un coleg fotograf sa vada ce faci tu intra linistit pe flickr sau mai stiu eu unde si se uita linistit prin poze. E simplu. El e obisnuit cu asta pentru ca si el face asta. La polul opus, omul “obisnuit” – potentialul client, nu are rabdare sa se uite pe un astfel de site, sa caute prin sutele de mii de poze pe care le-ai urcat tu acolo, sa filtreze sutele de comentarii care de care mai fistichii, pentru a vedea “cum pozezi tu”. Si pana la urma, hai sa fim sincer… ai avut si tu, ca si mine, o mana larga cand ai pus pozele acolo. Selectia a fost minima.

Stiam ca trebuie sa ai un portofoliu. Nu stiam, pana de curand, chiar cat de important este. Acum o saptamana am lansat, dupa multa munca (presarata cu pauze lungi), propriul site www.catalinmustata.com si am fost uimit sa primesc multe reactii (pozitive) de la persoane cu care nu mai vorbisem si pe care nu le stiam interesate de munca mea.

Daca ma gandesc bine cum sta treaba, revin la zicala aia americana: “less is more”. Toate site-urile care iti gazduiesc pozele online ofera o sumedenie de feature-uri, folositoare pana la un punct, dar care ingreuneaza foarte mult vizionarea efectiva a pozelor. Distrag atentia.

Daca ne uitam la site-urile fotografilor celebri, lucrurile sunt simple: nu ai optiuni de cautare, nu ai comment-uri, nu ai tag-uri… nimic. Ai doar fotografiile, fiindca doar ele sunt importante. Mai mult, intervine acel aspect de care vorbeam la inceputul acestui post: a avea sau a fi un bun editor. Multi nu cred ca realizeaza importanta acestei idei… pana la urma, ce inseamna ea?

Selectarea fotografiilor din al tau “body of work”. Cu siguranta ai multe lucrari si vrei sa le expui pe toate, dar gandeste-te ca lumea nu are rabdare sa se uite peste 1000 de imagini… nu toate la fel de reusite. Vrei sa demonstrezi ca esti bun? Atunci arata ce ai mai bun! Nu tot ce ai…

Impartirea pozelor in categorii. Lucrurile nu trebuie duse la extrem, dar introducerea unor categorii generale creeaza sentimentul unei omogenitati in lucrarile tale. Sugereaza ca ai un concept si o idee in spate si ca nu tragi la intamplare. Mai mult, cine cauta un fotograf de portrete (de exemplu) vrea sa vada portretele tale in primul rand si nu e indicat sa il pui sa le caute printre restul fotografiilor tale. Doar nu vrei sa-i pui rabdarea la incercare…

Aranjatul pozelor intr-un context. Jurnalistii ar trebui sa stie cel mai bine acest lucru. O imagine face cat o mie de cuvinte, dar ea nu e niciodata folosita la potentialul sau maxim daca nu e pusa in contextul potrivit. Chiar si in afara seriilor, aranjarea fotografiilor intr-o ordine bine gandita amplifica ideea de coerenta si realizeaza imersiunea privitorului intr-un univers creeat prin viziunea ta.

Multi dau vina pe marketing, arta de a vinde lucruri pe care americanii au adus-o la perfectiune, dar pana la urma degeaba faci poze bune daca le sabotezi chiar tu printr-o prezentare nedemna de valoarea lor. Cum era vorba aia… haina face pe om?

Care e locul fotografului in societate? Bine… care fotograf? Care societate?

Lasandu-i la o parte pe acei fotografi profesionisti care si-au gasit o nisa si lucreaza “cu acte in regula” acolo, restul lumii incepe sa aiba tot felul de probleme in a-si exercita hobby-ul cat se poate de normal. De ceva timp incoace cateva curente de gandire sunt tot mai evidente in randul publicului larg: ai un dSLR si mergi cu el pe strada inseamna ca esti terrorist; mergi cu el prin parc si fotografiezi copii la joaca, esti pedofil; fotografiezi oameni in general… ii dai la televizor. Nu zic, vreo 2-3 chiar or fi pedofili. Teroristi nu cred ca sunt… cel putin nu cu dSLR-uri. Ar fi culmea prostiei sa folosesti un aparat mare care atrage atentia in loc sa pozezi in turist nevinovat care fotografiaza si el niste cladiri interesante. Cat despre restul lumii, se pare ca mass-media a propavaduit atat de mult ideea ca Big Brother e cu ochiul pe tine incat toata lumea se simte urmarita. Se poate sa fie si din cauza tabloidelor omniprezente si citite pe post de cotidiane, de unde se sugereaza ca fotograful este un paparazzi prin definitie.

Pe mine m-a apucat nebunia asta dupa un episod “trist dar adevarat” pe care l-am trait de curand intr-un tramvai. Ca in fiecare dimineata, m-am urcat in 32 la Unirii, in drumul obisnuit spre munca. Destul de ciudat pentru ora aceea, tramvaiul era aproape gol, minus o batranica ce dormea pe unul din scaune. Nu pot sa bag mana in foc vizavi de statutul ei social, dar arata aproape ca o femeie ce locuieste pe strada. Toate ca toate, o priveliste trista care cerea o fotografie. Cum au devenit destul de rare zilele in care nu am un aparat foto la indemana (un rangefinder in general si nu un dSLR), m-am asezat strategic pe un scaun din fata batranei si dupa cateva secunde am tras un cadru. Bun rau, inca nu am developat filmul si nu stiu.

Aproape un minut mai tarziu, un “barbat bine” vine langa mine si ma intreaba: “de ce ai pozat-o pe doamna aceea?” Am apreciat stilul respectuos de adresare, dar chiar si asa, intrebarea friza stupiditatea. As fi vrut sa ii povestesc despre fotografia de strada, despre arta si jurnalism… dar mi-am dat seama ca ar fi cu siguranta inutil. As fi vrut sa ii spun ca eu, prin fotografia pe care am facut-o, am potentialul de a-i face batranei mai mult bine decat ii face el pozand in cavaler… dar ar fi dus cu siguranta la o cearta fara iesire. Pentru cei curiosi, i-am raspuns omului ca lucrez la un proiect documentar (partial adevarat, dar total irelevant). Raspunsul lui a fost unul oarecum previzibil, cliseistic si amuzant in acelasi timp: “pe tine nu te-ar deranja daca ar veni cineva sa te pozeze asa?”. Sec: Nu.

E trist ca lumea pare sa nu mai inteleaga nimic din ce inseamna fotografia, documentarea vietii prin imagini. Peste tot in lume aud de fotografi arestati pentru ca… faceau poze (via twitter). Si nu, nimeni nu a intrat pe proprietate privata, nu a intrat in casa altui om. Totul s-a intamplat in locuri publice. Mi se pare ceva normal ca un fotograf sa isi respecte subiectul si dreptul acestuia la intimitate. Cu toate astea, spatiul public nu iti ofera intimitate si nu te poti astepta la asta niciodata. Daca tu ca om ai nevoie de intimitate pentru actiunile tale, inseamna ca trebuie sa le faci acasa si nu in vazul lumii. Sau daca le faci in vazul lumii, nu ai nici un drept sa te simti violat daca cineva de fotografiaza. In fond, oricum te vede toata lumea…

Diane Arbus a spus odata: “I really believe there are things nobody would see if I didn’t photograph them”. Asta defineste foarte bine fotografia ca act al documentarii, dar am impresia ca lumea nu mai vrea sa fie documentata. Poate e un efect al stirilor de la ora 5. Le va parea rau intr-o zi…
Nu in ultimul rand, ma gandesc la alt citat celebru: “People fear what they do not understand”. Toate lucrurile care se intampla astazi sunt efectul puterii prea mari pe care am oferit-o lumii intregi. O lume care nu are deloc discernamantul sa o foloseasca si marginalizeaza orice urma de intelectualism. Seamana intr-un mod periculos cu comunismul, chiar daca nu e acelasi lucru.

UPDATE: Am developat filmul si am scanat poza cu pricina:

In fine, sper ca v-a placut poza. Sa nu va sfiiti sa dati cu comentarii, bune sau rele.

Acum aproape un an, vizionam cu mare interes un scurt film realizat de Zack Arias (un fotograf cunoscut pentru “incapatanarea” sa de a folosi o singura lumina pentru imaginile sale) si, cu toate ca filmul si-a lasat amprenta puternica asupra mea, nu am fost in stare sa relationez in intregime cu unele idei de acolo. Recunosc, era iarna si aici, era destul de frig si de intuneric, dar eram preocupat (sau poate prea ocupat) de alte detalii stresante pentru a-mi pune astfel de probleme.

Am vrut sa scriu articolul asta acum aproape o luna, dar uitandu-ma in spate imi dau seama ca e mai bine sa il scriu acum, odata iarna trecuta (de data asta definitiv sper). Luna trecuta nu as fi fost obiectiv. Nu aveam cum, lucru cert. Niciodata nu ai cum sa fii obiectiv in mijlocul unui eveniment care se manifesta in tine si in jurul tau, concluziile fiind fara sens pana cand acesta nu trece, lasandu-ti posibilitatea sa observi rezultatele. Din fericire rezultatele nu au fost asa sumbre pe cum credeam…

Zack se plangea ca e lipsit de inspiratie iarna. Si eu ma plang la fel. M-am simtit lipsit de putere si de dorinta de misca un deget in spre a-mi indeplini visurile. Frigul te oboseste si la fel face si intunericul. Gandindu-ma retro, se lasa noaptea inca de la 5 jumate si odata cu ea, se intala si sentimentul perfid ca ziua s-a terminat o data cu lumina. Somnul te bate pe umar nerabdator, mai ales daca, asemeni mie, nu esti o persoana nocturna. Nu cand e frig, in orice caz.

M-am lamentat asa cateva luni bune, manat de frustrare si obosit de neputinta de a face o fotografie in conditiile astea. Aveam ceva idei, nu multe dar suficiente… imi lipsea timpul, orele necesare de lumina. Vremea trecea si mai tare deveneam frustrat ca nu le pot pune in aplicare, iar praful se aseza pe ele pana nu le mai deosebeam de jeg. Spre sfarsitul iernii eram convins ca timpul a trecut pe langa mine fara sa ia nimic cu el in posteritate.

Intr-adevar, iarna e un anotimp dificil pentru un fotograf. Acum ca a trecut totusi, am reusit sa developez si sa scanez cele 3 filme pe care le-am tras in timpul asta. Pe frig si intuneric si neaparat in alb negru, am facut ce am stiut eu mai bine. Fotografii. Si acum ca ma uit in spate, nu a fost o iarna chiar asa de rea. Rezultatele la care tot visam au aparut, chiar daca nu in forma pe care o speram.

Nu intamplator, Cami mi-a dat o carte foarte interesanta despre filozofia budista care mi-a deschis ochii spre o noua abordare a problemei. Mi-am dat seama ca iarna m-a bagat intr-un cerc vicios din care nu am reusit sa ies pana la sfarsitul ei, ci doar sa mai scot capul pe alocuri. Iarna m-a obosit, iar eu in loc sa ma odihnesc, m-am obosit in continuare incercand sa lupt cu ea. O lupta pe care nu puteam sa o castig. O parte graba tinereasca, o parte entuziasm nebun, o reteta sigura pentru un dezastru.

Am incercat un anotimp intreg sa infig un patrat intr-un cerc si m-am suparat ca nu vroia sa intre. Am incercat sa ma impart in zece lucruri pe care vroiam sa le fac deodata, in loc sa imi indrept atentia spre cele realizabile. Cuvant cheie in problema: realizabil. Nu trebuie sa intri niciodata intr-o lupta pe care nu o poti castiga, doar de dragul luptei. Nu daca tii la rezultat.

Iarna e anotimpul in care ideile trebuie notate si rafinate, anotimpul in care avem posibilitatea sa incetinim viata pana aproape de oprire si sa reflectam ce inseamna ea si cine suntem noi, dar in nici un caz nu este anotimpul in care sa acceleram…

PS: Daca v-a placut postul asta, am mai scris ceva si ca invitat pe blogul Cameliei, despre frumusetea prin ochii unui fotograf. Check it out!

Monumentele, ca si sarbatorile, ar trebui sa aiba o semnificatie ceva mai profunda decat evidentul fast asociat. Ar trebui sa ne aduca aminte de lucruri bune sau de lucruri rele, dupa caz. Ar trebui sa dea un exemplu.

Problema e ca noi nu stim, nu vrem sa stim… si, de fapt, nu ne pasa. Si asa, unii stau in frig in timp ce altii nu inteleg nimic.

In programul de maine, portrete. Rezultatele unor experimente de asta vara.

La un moment dat, am pornit si un topic pe un oarecare forum de fotografie romanesc, fiind mai mult interesat – dintr-o curiozitate perversa – de parerile pozarilor amatori, decat sa aflu ceva informatii concrete. Raspunsurile au fost dupa cum ma asteptam… banale si absolut previzibile.

Abia de curand, dupa ce am intrat in lumea rangefinderelor si mi s-au deschis cateva orizonturi noi, am reusit sa inteleg ce face o sticla sa fie cu adevarat „buna”. Raspunsul e cu adevarat uimitor prin simplitatea lui si prin lipsa oricarei specificatii tehnice: un obiectiv bun e ala care se potriveste fotografiilor pe care vrei tu sa le faci. Si acuma, cu totii in cor: „haaa?”

Sa detaliez cum am ajuns la concluzia asta, printr-un mic „train of thought”:

Momentul zero. Primul contact cu fotografia, putin research pe tema asta si concluzia e clara: cel mai bun obiectiv e ala pe care il ai. Destul de corect si pragmatic la vremea respectiva. Am inteles eu putin mai tarziu ca unele sunt mai scumpe si mai bune… fac poze mai frumoase si se numesc „L”-uri. Eram Canonist si treaba era clara.

Trecem mai departe, momentul 1. Inteleg eu cum ca obiectivele bune sunt mai sharp. Nu poti sa contrazici o astfel de afirmatie, mai ales cand observi o diferenta vizibila. Cine nu vrea poze mai clare, cu mai multe detalii? Putin timp mai tarziu, vine momentul 1b. Obiectivele trebuie sa fie sharp, dar trebuie sa fie si luminoase si cu diafragma maxima constanta, preferabil f/2.8. Asa sunt obiectivele profi si avantajele sunt clare: in primu rand, la nevoie poti sa tragi si in lumina slaba. Sa nu uitam ca un obiectiv care pleaca de la f/2.8 va fi mai sharp la f/4 decat un obiectiv care pleaca de la f/4. Logica de bun simt si in general adevarata. Concluzie: obiectivul bun are o diafragma maxima de 2.8 la toate focalele.

Momentul 2. Dupa cum era „trendul general”, achizitia unui zoom standard cu 2.8 a fost indeaproape urmata de achizitia unui 50mm cu 1.8. Obiectiv fix, optica clar mai buna. Ma asteptam sa arate pozele mai bine cu el si, de departe, asteptarile nu mi-au fost inselate. Fotografiile trase cu 50-ul aratau in orice moment mai bine decat cele trase cu 28-75-ul de la Tamron. Am fost foarte curios sa inteleg fenomenul si sa imi dau seama „de ce” aratau mai bine. In mod cert, pozele erau mai sharp, dar nu de aici era frumusetea lor… aveau un look aparte. Intr-un final, am inteles… totul era de la bokeh-ul mult mai frumos decat orice zoom de nivel mediu.

Prin punctul asta, eram destul de convins ca am gasit cheia, secretul, „specificatia” care nu prea apare prin reviste, unde lumea testeaza obiectivele numai dupa sharpness, distorsiuni si vignetare. Nu mai spun ca descoperisem bokeh-ul rotunjit (swirly) specific obiectivelor vechi rusesti, dar nu numai, care m-a fascinat totalmente.

Momentul 3. De aici, lucrurile s-au coagulat putin mai greu, click-ul venind abia acum cateva zile cand rumegam cateva idei pentru post-ul asta. Citisem cu ceva timp in urma un comunicat al celor de la Zeiss despre un obiectiv de-al lor, pare-mi-se ca era vorba de 50/2, ca raspuns al unor critici venite din partea publicului referitor la sharpness-ul mai slab al acestuia. Anume, producatorii spuneau cam asa: obiectivul a fost conceput pentru portrete, segment in care el ofera un desen foarte frumos si flatant pentru subiect, fiind destul de sharp intre anumite diafragme uzuale fara a scoate in evidenta defectele acestuia. La momentul respectiv, am considerat interesanta toata ideea, dar nu m-am gandit mai departe la ce inseamna ea.

Adevarul este ca toate caracteristicile tehnice puse la un loc, esueaza in incercarea de a descrie un obiectiv bun. Bun la ce? Un obiectiv bun de portrete se prea poate sa nu fie bun pentru fotografia de strada. Degeaba are bokeh frumos daca tu tragi peisaje cu el. Degeaba e incredibil de sharp daca iti scoate in evidenta toti nenorocitii de pori de pe fata unei domnisoare, de pierzi ore in sir corectand apoi in Photoshop ceea ce putea sa faci bine de prima data. Degeaba are f/2.8 daca tu tragi cu el numai la f/8 sau la fel, degeaba focalizeaza instant daca tu pozezi flori si faci totul manual.

E mai important sa ne gandim daca acel obiectiv este unealta de care avem noi nevoie pentru a transpune in realitate imaginile din mintea noastra si nu sa cautam prin teancuri de reviste care e mai sharp si a luat un punctaj mai mare la ultimele teste. Scorurile sunt sintetice… si sintetic nu va fi niciodata un cuvant cu conotatii pozitive. La o imagine geniala nu vei sta niciodata sa te uiti cat de sharp este sau cum arata bokeh-ul… vei observa in subconstient ca, vizual, ea se potriveste cu ideea din spatele ei si asta e tot ce conteaza.

Va las sa va ganditi la asta… pe data viitoare!

La cum ma stiu, nu prea curand. Sunt un fan infocat al filmelor foto, al fotografiilor tiparite, al cartilor si albumelor foto tiparite, al instrumentelor muzicale tangibile (adica nu plugin-uri de Cubase, pentru cunoscatori), al ceasurilor cu limbi si nu cu display si al lucrurilor “clasice” in general. Un conservator, as putea spune… termenul “vintage” avand pentru mine o conotatie profund pozitiva in majoritatea covarsitoare a cazurilor.

In acelasi timp, sunt barbat si imi plac la nebunie toate gadget-urile si jucarelele noi care apar pe piata. Tehnologia imi atrage atentia inevitabil in orice moment. Cu toate astea, prefer sa adopt noile tehnologii cand ele chiar aduc ceva nou sau imbunatatesc un lucru ce avea nevoie de schimbari si nu doar de dragu de a mai digitiza un aspect din viata noastra.

Desi la moda de ceva vreme, ideea unei tablete digitale de pe care sa poti citi carti, ziare, reviste si altele a prins aripi in ultimele luni, ianuarie fiind cumva un punct de cotitura in aceasta poveste. Zvonurile au prins aripi atat pentru Microsoft cu al sau Courier (Gizmodo are un articol in detaliu pe tema asta – http://gizmodo.com/5365299/courier-first-details-of-microsofts-secret-tablet) cat si pentru Apple care se pare ca isi va lansa oficial noul iSlate spre sfarsitul lunii (http://gizmodo.com/search/islate). Momentan sunt doar zvonuri, dar la cat se vorbeste despre asta, cu siguranta se apropie un moment important in istorie.

Faptul ca se renunta la documentele tiparite n-ar trebui sa vina ca o noutate. Pana la urma, am renuntat cu totii la scrisorile trimise prin posta, pentru e-mail. Daca e bine sau e rau, discutam alta data, cert e ca miscarea s-a intamplat si nu se va opri aici, fie ca noi vrem sau nu. Lumea pare ca asteapta solutia tehnica potrivita…

Vorbind despre prezentul nostru, schimbarile apar si in tara noastra, mica cum e ea. Daca nu sunteti la curent cu stirile, cateva ziare deja au inchis usile tipografiei si au decis sa ramana doar la editia online. Aici incep sa ma gandesc la un articol f interesant scris de Vince LaForet pe tema greselilor facute de presa in gestiunea pozitiei lor pe piata. Pe scurt, lumea citeste ziarul din ce in ce mai mult in varianta online in detrimentul editiei tiparite. In primul si in primul rand e gratis, ceea ce din start face toata diferenta, in special in ziua de astazi. Aici este punctul in care ziaristii (am evitat sa folosesc termenul de jurnalist intentionat) s-au impuscat singuri in picior, fiindca nu ai cum sa ceri bani pe niste informatii care pana acuma erau gratuite.

So… now what? Acuma vine momentul propice pentru lansarea “tabletei”, fie ea Microsoft sau Apple sau orice alta firma. E momentul unei revolutii asemanatoare erei iPod/iTunes. Pe noi nu ne-a lovit asa tare, ca noi oricum piratam muzica intr-un mare fel, dar in occident piata a cunoscut o mare deplasare de la achizitia muzicii pe CD la cumpararea melodiilor online prin iTunes sau site-uri asemanatoare (cu costuri mai mici, evident). Se presupune, si m-as mira sa nu se intample asa, ca ziarele vor folosi acest moment pentru a incepe din nou sa taxeze cititorul pentru articolele sale. Imi imaginez ca asemeni situatiei din industria muzicala, nu vom mai plati tot ziarul, ci doar articolele ce ne intereseaza. Abonamente? Cine stie…

Sincer, eu nu sunt neaparat fericit de modul in care se dezvolta lucrurile. Imi place sa ating hartia, sa ii simt mirosul si sa o rasfoiesc cu placere prin diverse incaperi ale apartamentului meu. Din pacate, traiesc cu impresia ca aceia dintre noi care vor sa continue in a se delecta cu astfel de placeri vor trebui sa cheltuie sume din ce in ce mai mari, pentru variantele “premium” ale cartilor de acum digitale. Cine isi imagineaza ca poate influenta lucrurile se inseala amarnic. Mie imi este destul de clar ca directia e data de altcineva, in nici un caz noi…

Privind lucrurile pozitiv, poate noile schimbari vor aduce educatia mai aproape de oamenii obisnuiti, care nu mai citesc altceva decat ziare si reviste. Din alt punct de vedere, copiii nostri vor merge la scoala cu o singura “carte” si nu cu un rucsac plin. Sunt si avantaje, trebuie sa recunosc.

Eu unul voi ramane un om “vintage”, pe cat imi voi permite. Voi?

NOTA: Am decis sa folosesc un titlu in lb. engleza pentru a pastra impactul ideii, ce s-ar fi pierdut in romana.

2009 a fost un an aglomerat si obositor pentru mine. Am avut parte atat de suisuri cat si de coborasuri, dar per total am iesit pe plus (chiar daca nu ca in anii precedenti). Nu imi fac inca planuri pentru anul ce tocmai a inceput, fiindca am ajuns la concluzia ca ele oricum se modifica dramatic pana la final si nu prea are sens sa pleci la drum cu asteptari mari, daca nu vrei sa fii dezamagit teribil. Pana la urma, noi nu ne facem planuri… ne facem asteptari. O fi si asta o problema. Pana se mai calmeaza lucrurile, ma voi rezuma la obiective pe termen scurt.

Ca o concluzie, un fel de retrospectiva, v-am pregatit cateva “random thoughts on 2009″:

- nu imi plac filmele color cu ISO mic. Alb negru si ISO 400 sa fie.
- twitter e folositor. hi5 nu.
- oricat m-as invarti in jurul subiectului, vreau un Mac. punct.
- comunismul a stricat un popor care era deja defect. sau poate l-a desarvarist. depinde cum privesti.
- mi-e ciuda ca nu stiu destula franceza cat sa ma bucur de revistele foto frantuzesti.
- nu am nici o tragere de inima sa o invat. paradoxal, stiu.
- am trecut prin facultate ca trenul prin halta. si am iesit cu 10. felicitari mie.
- amazon livreaza repede comenzile.
- sunt un om norocos.
- am impresia ca altii sunt si mai norocosi.
- unii oameni raman prieteni. altii n-au fost niciodata.
- imi plac softbox-urile mari. cat mai mari.
- majoritatea romanilor se distreaza barbar. nu intr-un sens pozitiv.
- “cand o sa fiu mare…” e ceva total ipotetic.
- viata bate filmul, dar filmul bate digitalul (3-1 la pauza)
- nu mai sunt nici macar un bautor social. prefer ceaiul si cafeaua.
- o poza face cat 1000 de cuvinte si o serie fotografica face cat un roman.