Am renuntat a mai fi activ pe scena underground a muzicii autohtone acum cativa ani (ma minunez cum trece timpul asa repede totusi). Recunosc, o parte din inima mea a ramas cu muzica si sunt convins ca asa va ramane intotdeauna, motiv pentru care am incercat “sa imbin utilul cu placutul”. De ce sa nu recunosc, imi plac pozele cu instrumentisti. Imi plac si portretele. De ce nu le-as combina?

Chiar asa, de ce nu? Din contra, ar trebui sa-mi trag singur cateva palme pentru ca nu am facut asta mai devreme. Drept urmare, am inceput un proiect foarte special (pentru mine cel putin) prin care voi fotografia de-a lungul timpului si in diferite ipostaze cativa instrumentisti care imi sunt (sau imi vor fi) prieteni. Calitate, nu cantitate. Si in nici un caz graba.

Acum, inainte sa aruncam un ochi la poze, te intreb ceva: daca esti instrumentist si nu ai o poza macar decenta cu tine, nu vrei sa ne intalnim la studio intr-o dupamasa?

Fiindca am primit destule intrebari despre „ce aparat sa imi cumpar” in ultima perioada, am schimbat macazul si am decis sa imi pun toate ideile la un loc, cu speranta ca va iesi un ghid al incepatorului pe care sa il pot arunca tot timpul drept raspuns.

Inainte sa intram in detalii tehnice, trebuie sa scot in evidenta specificul achizitionarii unui aparat foto. In punctul asta ar trebui sa fie deja clar ca vorbim aici despre aparate cu obiective interschimbabile, pentru ca toata discutia ar fi desueta pentru compacte si bridge-uri (obiecte de consum din punctul meu de vedere). Ceea ce multi scapa din vedere la alegerea primului aparat e faptul ca tu acolo nu investesti intr-un obiect singular si intr-un adevarat „sistem” – ceea ce explica termenul „system camera” pe care unii din voi poate l-au auzit. Aparatul este cumva pivotul unui sistem complex, format din obiective, flash-uri si alte accesorii mai mult sau mai putin importante.

Pentru cei cu adevarat pasionati de fotografie, investitia initiala (oricat de mica ar fi ea) va fi urmata de multe altele… inevitabil. Problema vine cand iti dai seama ca primul pas nu a fost unul bun si vrei sa schimbi sistemul. Alti bani, alta distractie, dupa cum era vorba… Concluzia: gandeste de 10 ori si cumpara o data.

Cine nu urmareste sa isi extinda sistemul de-a lungul timpului, poate alege aparatul dupa cel mai simplu criteriu: raportul pret/performanta (ultimul fiind un factor destul de vag si in mare masura subiectiv pentru cei care se regasesc aici).
Restul trebuie sa ia o decizie mai complicata. Sa detaliem…

O data hotarati la un format (cel mai probabil dSLR pentru marea parte din noi), primul pas ar fi stabilirea unui buget in care ne incadram. Limitele si le impune fiecare dupa portofel, dar in cele mai multe cazuri nu e nevoie sa te arunci la un aparat din zona semi-pro pana nu stii cat de cat in ce directie vrei sa mergi cu fotografia. E de tinut minte ca optica buna este mai importanta decat aparatul cand e vorba de calitatea imaginii. Mult mai importanta.

Avand un buget aprobat, ne gandim mai departe: ce optiuni avem vizavi de brand? In prezent, jucatorii cheie pe piata foto sunt Nikon, Canon, Sony, Olympus/Panasonic, Pentax/Samsung (ordine data de preferinte personale), ultimii fiind grupati dupa montura comuna folosita pentru obiective. Cei care urmaresc o cariera in fotografie isi pot limita alegerea la doar doua brand-uri: Nikon si Canon, acestia fiind singurii care au un sistem destul de dezvoltat si aparate care merg din zona entry-level pana la cea profesionala. Aparatele celorlalte firme prezinta in schimb o serie de avantaje pentru hobbyisti, cum ar fi portabilitatea crescuta (pentru Olympus si Panasonic cu al lor format Four Thirds) sau moduri de fotografiere automate ce te ajuta mult daca nu vrei sa intri in „detalii”.

Cu un buget stabilit lucrurile ar parea ca prind deja un contur, dar am observat ca multi cumparatori scapa din vedere un detaliu pe care l-am prezentat putin mai sus: optica este mai importanta decat aparatul in sine. Motiv pentru care modul in care impartim bugetul intre aparat si optica (pentru ca degeaba iti iei un aparat daca nu iei si un obiectiv pentru el, nu?) este mult mai important decat se crede si se spune. Un aparat de top este o achizitie inutila daca nu este insotit si de un obiectiv pe masura. La fel, un aparat din zona middle si chiar low poate scoate rezultate mult mai bune cu un obiectiv bun. Nici macar nu trebuie sa fie unul scump, una din alegerile evidente fiind un obiectiv fix si luminos cum este cel de 50mm prezent la mai toate brandurile: ieftin si bun. Exista si alte optiuni atata timp cat stiti sa va uitati dupa ele.

Imi promisesem la inceputul articolului ca nu voi aborda acest subiect. Nu am reusit totusi sa il evit asa ca m-am aruncat direct in el (daca nu aveti rabdare sariti direct la ultimul paragraf).

Asadar, ce alegem? Canon sau Nikon? Eu recomand in prezent solutia Nikon, in baza unor argumente pe care le voi prezenta imediat. Inainte as vrea totusi sa subliniez faptul ca, la nivelul profesional, ambele firme au produse de o calitate exemplara, rezultatul final tinand mai mult de abilitatea fotografului decat de calitatea aparatului. Intr-o oarecare masura, putem spune acest lucru si in cazul aparatelor low si mid-range, desi aici diferentele sunt mult mai vizibile.

Poate principalul motiv pentru care recomand Nikon este optica foarte buna, cuplata cu o compatibilitate exemplara intre aparatele noi si obiectivele vechi (prin intermetiul monturii F – link wiki). Spre deosebire de concurenta, la Nikon orice obiectiv din anii ’60 si pana in prezent este compatibil cu orice aparat, fapt ce reduce destul de mult costurile unui upgrade (Canon mentine in prezent doua serii de obiective – una pentru aparatele full-frame si una pentru cele APS-C). Mai mult, renuntand la cateva automatizari, putem folosi optica de varf din anii trecuti, ce este acuma disponibila la preturi mult mai mici.

Un alt argument ar fi calitatea constructiei superioara aparatelor Nikon. Calitatea plasticului, greutatea potrivita si finisarea superioara pot fi si ele observate intr-o comparatie directa, asa ca nu trebuie sa ma credeti pe cuvant. Pentru cei care apreciaza „vorba targului” exista destule povesti despre obiective Canon care au crapat in doua dupa un impact nu foarte puternic sau despre necesitatea unui grip pentru aparate din seria EOS 1000D/4xxD/500D pentru a il face cat de cat utilizabil.

Vizavi de calitatea imaginii, as vrea sa va povestesc un mit pe care l-am tot auzit in ultima vreme: „Canon are culori mai vii”. Cei ce perpetueaza aceasta poveste cu siguranta nu cunosc posibilitatea ajustarii culorilor, contrastului si al sharpness-ului (printre altele) cu ajutorul acelor Picture Styles (Canon) sau Picture Controls (Nikon). De aici putem face culorile „sa sara din ecran” sau de-a dreptul alb negru, dupa preferintele fiecaruia. Mai mult, daca tragem RAW, aceste setari nu mai au nici o valoare, posibilitatea editarii in software-ul de conversie (Lightroom sau Camera Raw pentru marea parte din noi) facand aceste diferente de saturatie sa fie nule.

Trecand peste anumite detalii date de nevoile fiecaruia, alegerea primului aparat va fi intotdeauna o problema subiectiva si nu in ultimul rand una emotionala (afinitatea pentru un anume brand fiind de multe ori un factor decisiv). Desi recunosc ca sunt un fan Nikon, sfatul meu pentru toti cei care sunt la inceput de drum si vor sa treaca de la o camera compacta la un dSLR este sa mearga direct la magazin si sa incerce fiecare optiune pentru a o alege pe cea care li se potriveste mai bine, fie ea Nikon, Canon sau altceva.

Ce am vrut sa spun in imaginea de mai sus? Sincer… n-am nici cea mai vaga idee. E una din acele fotografii de stare (consider ca fotografiile transmit ori stari, ori idei, dar asta e alta discutie).

Initial am fost fascinat de modul in care se vedeau lucrurile prin vizorul lipsit de pentaprisma al Mamyiei. Total nefolositoare pentru mine in actul fotografierii, imaginea lui mi-a ramas in minte ca un lucru ce trebuie fotografiat.

Alegerea unui unghi a fost simpla avand in vedere ca nu aveam decat o singura optiune: de sus. N-as putea sa spun ca “am gandit-o” mai mult decat atata… totul a fost natural. Am desenat imaginea cu ochiul mintii ca o reprezentare a viziunii unui fotograf. Curios, am vazut picioare de dama…

De la imaginea din minte si pana la fotografie a mai fost doar un pas.

Orele treceau, telefonu nu suna sa anuleze “assignment-ul” si nici pe mail nu venea nimic. Ce mai, pe la 4 deja ma obisnuisem cu ideea ca va fi o seara uda… si nu in sensu ala placut. Drept urmare, mi-am luat galosii in picioare si rucsacu in spate si m-am dus la locatie sa vad ce misca.

Sincer va zic, nu aveam nici cea mai mica speranta sa scot vreun cadru interesant in ziua aia. Plecasem cu ceva aplomb, dar s-a scufundat cu totul in noroiu dintre cortul de la intrare si scena. Initial am zis ca stau pana la Banica… eram viteaz (eu si inca 1000 de oameni). In final, m-am murat complet si am fugit miseleste dupa Vita de Vie.

Apropos de  Vita de Vie… pe Adi Ciuplea (bass) l-am intalnit pe scena in mai multe ocazii… 4 sau 5 daca nu ma insel (culmea, de mai multe ori decat ne-am intalnit la o bere in cei 6 ani de cand ne cunoastem), dar n-am reusit niciodata un cadru macar decent cu el.

Consider ca mi-am luat revansa…

Trebuie sa recunosc faptul ca desi am participat la cateva “mosh pit-uri” de-a lungu vremurilor, e prima data cand am apucat sa fotografiez o astfel de… manifestare sociala. A fost o experienta interesanta, cu adrenalina si tot ce mai trebuie, din fericire fara avarii.

M-am amuzat ceva mai tarziu in metrou auzind comentarii de genu “niste animale, cum se imbranceau si se loveau…”. Ce sa zic, fiecare cu distractia lui!

Va continua…

Corect nu? Cu totii avem nevoie de ceva scule in plus, ca sa obtinem poza aia pe care o visam… sau nu. Sculele nu fac poza. Tu o faci.

Ma gandeam acu cateva zile ca eram un fotograf mai bun pe vremea cand aveam un singur aparat (nu 4) si un singur obiectiv (nu 9) si nu aveam bani de alte scule. Adevaru e ca eram multumit cu echipamentul ala si, consolat cu gandu ca nu imi pot lua altul, incercam sa scot tot ce se poate mai bun din el, in fiecare zi.

Astazi e simplu, pun luminile unde cred eu ca e cazu… 2-3, dupa nevoi si trag poza. Ma uit la rezultat si vad ca nu a iesit ca aia din revista. E clar, imi mai trebuie niste scule. Sau poate nu. Poate e mai bine sa fiu baiat destept, sa mai dau o pagina la revista si sa vad cum artistul de acolo nu foloseste decat un Octobox. Diferenta e ca el stie exact unde sa il puna iar eu doar imi dau cu presupusul si, in lipsa unei rezolvari facile, dau vina pe scule.

Omul isi face o impresie ciudata cum ca tot secretul marilor fotografi sta in sculele lor. Probabil e usor sa dai vina pe componenta materiala, atat fiindca nu depinde decat intr-o anumita masura de tine, cat si fiindca acea componenta poate fi cumparata… pe cand talentul nu.
In final, daca nu intelegi ca solutia e intre urechile tale, poti sa dai banii 5 monoblocuri si un Hasselblad fara succes, in timp ce vecinu o arde intr-un mare stil, cu o Holga si un bec.

Succes la cumparaturi!