Poveste cu Caine

Prietenei mele nu ii placeau cateii… ei ii placeau pisicile.Nici o problema.

In seara asta totusi, a inteles si ea de ce imi plac mie cainii… sau de ce le-a fost atribuit titlul onorific de “Cel mai bun prieten al Omului”. Mai exact, sa va povestesc:

Se face, dragi mosului, ca ne “plimbam” pe Iuliu Maniu asta seara, pe un frig de ingheta nevoia in tine. Frumos, ce mai… si romantic pe deasupra! Ajungand aproape de semaforu’ vietii, pe unde traversam de obicei, vad un catel mare si latos stand in fund (pozitie clasica pentru stimabilii, de altfel) la scara unui bloc (era sa scriu blog, fir-ar sa fie…). M-am oprit, nu de alta dar era destul de mare animalu’, spre deosebire de maidanezul tipic. M-am uitat la el bland si am strigat: Catel! (de langa mine se aude: iuuui ce mare ii!) El, prietenul meu, cainele, se ridica prompt si vine inspre mine. Instinctul si-a spus cuvantul de ambele parti, fiindca mi-am dat seama din prima fractiune de secunda ca este pasnic, iar el si-a dat seama ca il priveam cu dragoste. A ajuns repede si s-a proptit ferm cu capul in piciorul meu drept, dand extaziat din coada si stand sa il mangai “pe peste tot”. I-am explicat atunci si Cameliei, cu exemplarul de test in fata, de ce imi plac mie caini (si mai putin pisicile): dau dovada de o iubire neconditionata si de o loialitate iesita din comun. Mai mult… simt ca ii iubesti si te iubesc la loc. Devin o parte din tine…

Se vede probabil ca mi-a placut tare mult catelul. M-a tot miscam prin fata scarii, dar el nu s-a dezlipit de mine timp de 5 minute, pana cand a trebuit totusi sa plec… m-am tot uitat in spate, iar el era acolo uitandu-se la mine. Cateodata stau si ma gandesc: ce bine ar fi daca prietenii mei ar fi caini… sinceri si devotati. Poate si asta e motivul pentru care unii oameni au mai multa grija de un caine decat de un om… cainele e sincer si daca te iubeste, te iubeste neconditionat… cainele nu are interese si cainele nu te va trada pentru o bucata mai mare de carne.

Nu pot sa nu ma gandesc si la povestea pe care am auzit-o in copilarie (si nu o data…) despre cainele vecinului, care dupa moartea stapanului s-a dus si si-a dat duhul pe mormantul sau… te pune pe ganduri din anumite puncte de vedere.

9 Responses to “Poveste cu Caine”

1. Cami says:

   January 11, 2009 at 1:33 am

   intr-adevar, asa loialitate mai greu, cu atat mai putin din partea unui om. imi aduci aminte de episodul de ieri cu “sculele” pe care le asteptai atata din State… dogs are cool tot ma sperie teribil unii dintre ei dar nu m-ar deranja un sufletel pufos si cald la mine in casa
2. Catalin says:

   January 11, 2009 at 2:05 am

   Noi ne-am nascut “defecti” dintr-un anume punct de vedere…
3. Cami says:

   January 11, 2009 at 3:06 am

   dar si “defectul” este o calitate necesara intr-un fel. fara asta nu am supravietui…
4. Catalin says:

   January 11, 2009 at 9:45 am

   Crezi tu? Eu nu sunt atat de convins
5. Cami says:

   January 11, 2009 at 10:56 am

   sincer, da. iar un argument ar fi… cainii nu-si pot da singuri de mancare; daca nu le-ar da cineva ceva ar cam muri de foame. now you do the math
6. Catalin says:

   January 11, 2009 at 1:15 pm

   Da, ai si tu dreptatea ta…
7. Cami says:

   January 11, 2009 at 2:45 pm

   
8. vladootz says:

   January 12, 2009 at 10:55 am

   Long live friendship… and the dogs
9. Cami says:

   January 17, 2009 at 1:21 am

   amin dar si pisicile