De cate feluri e lumina? O intrebare stupida, sunt de acord, dar asta nu pentru ca toata lumea stie ca exista un singur tip de lumina. Problema este tocmai faptul ca exista mai multe feluri…
Sunt momente in care oricate strobe-uri (flash-uri sau reflectoare, daca vrei) ai indrepta spre un subiect, tot nu vei avea destula lumina. Si te intrebi de ce?
M-am intrebat destul timp “care e treaba?” si imi place sa cred ca am descoperit secretul, desi o data la ceva timp mai am cate o revelatie care imi schimba din temelii conceptele. Am incercat portretul de cateva ori. Am vazut la altii cum iese… altfel.
Fac o mica paranteza pentru un flash-back: Nu stiu cum e pentru voi, dar eu cand imi aduc aminte de mesele familiei mele, un cuvant imi ramane in cap: lumina. Si devine obsedant… Degeaba incerc sa dau o explicatie logica (sau mai bine spus, fizica), deoarece Cami a sesizat cel mai bine detaliul: lumina noastra venea din suflet. Bucuria de a fi impreuna facea cat 100 de flashuri indreptate inspre noi. Intre timp, familia s-a subtiat, camerele s-au facut mai mici si mai intunecoase…
Portretul, in ideea mea, reprezinta un joc de lumini si umbre. Lumina flashului meu pe obraz, langa umbra nasului. Lumina reflectata in ochi, si intunericul din riduri. Lumina din sufletul omului… si umbra din mintea lui. Si, nu in ultimul rand, lumina (si umbra deopotriva) din mine, fotograful. Un melanj de sentimente in final… De modul in care sunt amestecate depinde farmecul pozei.
Daca stau sa ma gandesc bine, am o singura poza preferata, din toate cele “trase” pana acum. O poza facuta cu mijloace rudimentare, care imi dovedeste, oarecum impotriva vointei mele, ca imaginile care au sens nu depind atat de mult de calitatea echipamentului, de numarul de ore de pre si post-production sau de numarul de oameni care au lucrat la ele. Poate e o exprimare cum nu se poate mai clara a ideii “less is more”. Fara lumini, fara machiaj, fara scenariu… fara idei. Doar un amestec potrivit de sentimente.
i love this
(si post-ul si poza)